Berthold Aberman-Telu - Filiala Bucuresti Proza, USR ; biblioteca de proza

Am stiut dintotdeauna ca a ajunge sa ti se ia un interviu ar trebui sa fi o personalitate, un talent iesit din comun sau sa ai cel putin doi prieteni în functii înalte: unul sa te propuna si altul care sa te sustina.

Un bun amic mi-a spus :
     - Daca nu ai ceva din toate cele citate, nu reusesti nimic!
Nedumerit i-am raspuns :
     - Va trebui sa treaca o viata spre a ajunge mare? Si daca nu va fi suficienta?

Cine esti BERTHOLD ABERMAN ?

Spre a ma face cunoscut mai bine celor din imediata apropiere, nu vorbesc de prieteni [cum se intituleaza unii], am trecut la “suprema hotarâre” de a-mi lua un interviu spre a putea constata cel putin daca eu ma cunosc. Am scris despre unii dintre cei pe care i-am citit cu aceleasi sentimente de pretuire cu care m-am privit pe mine si întotdeauna m-am bucurat sufleteste de orice reusita a unui om.
Nu toti oamenii sunt altruisti!

Lipsa totala de modestie vor spune unii… era si timpul, vor spune altii. Nu este deloc necesar sa publici saisprezece carti, doua aparute recent, multe în stadii diferite de lucreu, participarea activa prin articole ce se întind pe o mare arie de probleme în diferite publicatii reviste apreciate de cronici, cititori, prin numeroase scrisori.

Cine te crezi ? Pe timpul meu… Ar fi fost suficient sa scrii o singura carte - dar buna ! Am dorit si eu la fel ca multi dintre cei care au pasit pe acest drum minunat al scrisului, atât de anevoios, sa scriu, sa public, dar sa fiu si citit. Urci pe un munte si nu scrie nicaieri ca daca o faci este posibil sa si ajungi pe vîrful cel mai înalt al muntilor Himalaia. Posibil… dar, ia timp. In cariera mea militara, lucrând în domeniul masuratorilor terestre la Directia Topografica Moilitara, fostul Institut Geografic al Armatei, având tangenta cu lucrarile geodezice, astronomice, dar si fotogrammetrice, am stiut întotdeauna ca lumea privita de sus e diferita de cea terestra.
Nu vreau sa patrund în alte sfere decât cele pamântene.
Ce-i drept, nastrusnica idee. Sa-ti iei singur un interviu ? Ai mai auzit vreodata ca a avut loc un asemenea sacrilegiu ?
Ce te-a determinat sa iei aceasta “modesta” hotarâre ? Chiar nu te gândesti ce va spune lumea ? Nu traim cu ea si totusi…
Gândind ca, ajuns la a saisprezecea carte, carti editate, distribuite si apreciate, tinând cont de sfatul dat nu numai de prietenul meu, cunoscutul scriitor GEORGE ASTALOS, care m-a citit nu numai între rânduri, ci si printre rânduri, a putut descoperi ca exista în ele ceva specific minunatei meserii de topograf, masurator al terenului, printre putinii modest spunând, din lume care scrie cu atâta naturalete si sinceritate despre topografi, situatii, oameni, locuri, obiceiuri, proverbe, întâmplari, într-o limba si un stil propriu, lipsit de falsa pudoare afisata de multi altii, descrieri autentice, uneori dureroase, alteori hazlii, la fel cum si-au cules alti scriitori, subiectele din domeniul lor de activitate.
Planuri ? Numeroase, totul depinzând de “foaia de drum” data de bunul Dumnezeu.

Cine sunt si de unde vin ?

Intrucât nimeni, cel putin pâna acum nu mi-a acordat cinstea sau încrederea de a ma întreba în ciuda faptului ca sunt un om mare azi, înregistrat în acte figurez cu 1,80 [a se citi nu numai în buletinul pe care l-am aruncat, figurând preferabil drept “nascut mai devreme”, si cel mai mare scriitor din Nazareth Illit - de limba româna [la aceasta ora neexistând altul].

Originar din minunatul oras Galati - nascut la 27 ianuarie 1932, însotind parintii având chemare spre munca gasita cu multa truda, peregrinând [parca predestinat viitorei meserii] prin diferite locuri, în frumosul oras Bacau pe tot timpul razboiului, unde am avut norocul de a învata la Liceul Regele Ferdinand - scoala renumita si pentru minunatii profesori care m-au îndrumat, ca sa ma gasesc stabil în Bucuresti la terminarea razboiului, continuând studiile la Liceul Profesorii Asociati si ulterior la Liceul Ciocanul.


De unde si pâna unde militar?

In albumele de familie figureaza tatal meu ca maistru militar reangajat - într-o tinuta militara de care era foarte mândru. Nesuportând sa fie subordonat, cariera lui a avut o viata scurta.

Eu sunt absolvent al Scolii Militare de topografie din cadrul fostului Institut Geografic Militar din Bucuresti [promotia 1952], actualmente DTM (Direc?ia Topografica Militara).

Indrumat si educat, am îndragit viitoarea meserie de topograf, geodez si fotogrametrist, cartograf, datorând enorm renumitilor mei profesori : profesor doctor Nicolau Bârlad, general în retragere Virgil Ion, profesor Ovidiu Malacescu si multori altora. Apreciind mult libertatea, iubind natura, oamenii, cutreierând meleagurile frumoasei tari natale, visând, înfaptuind, recompensat, avansat, decorat, dar si deziluzionat. Am avut o frumoasa cariera militara de peste treizeci de ani. La cerere, aveam prea multe pietre la dosar, rude în strainatate pe care nu le cunostam, dupa mai mult de 30 de ani de cariera militara, aniversând 50 de ani, am aniversat si pensionarea. Cât de repede trec anii pe hârtie!
La banchetul de despartire, am fost întrebat de un mare comandant : Cum se face ca un evreu sa îmbratiseze o asemenea meserie care cere eforturi deosebite de munca ?... Si a doua întrebare : Daca la noi, la evrei, se arde trupul dupa moarte.
Am raspuns, având suficiente dovezi : Am iubit munca la fel ca toti evreii care, în marea lor majoritate, au muncit atunci când si munca le-a fost interzisa. Cât priveste arderea… nu e oare suficient cât am fost ars în viata ? Apoi, ce vina am ca nu m-am nascut în America?

Nu sunt singurele întrebari la care nu am gasit raspunsul nici azi… Sunt casatorit, am doua fete - plecate în drumul vietii lor, absolvente ale Facultatii de chimie, mi-au adus noul titlu pe care-l port cu drag - bunic - am cinci nepotei pe care-i iubesc nespus de mult si care ma iubesc la rândul lor, cu atât mai mult cînd le aduc cadouri [Si când nu le aduc?]

Cum am ajuns în Israel ?

Numeroase au fost încercarile de plecare cu parintii, toate respinse. Imediat, ceea ce a înseamnat dupa cinci ani de la pensionare, prima experienta având-o prin plecarea primei fete si apoi familia. Acum ca au trecut un numar însemnat de ani poate as putea reda ce a însemnat plecarea ei, asteptarea noastra si ce sacrificii a cerut îndeplinirea acestui deziderat. Sacrificii pentru fericirea copiilor, fiindca eu eram si am ramas legat de tara în care m-am nascut. Asta în legatura cu viata. Mi-am împar?it sufletul, ramanând o parte în ?ara natala iar cealalta luând-o cu mine.

Si în legatura cu scrisul ?

Vreau sa cred ca am fost si voi ramâne tot restul vietii un optimist chiar si atunci când nimic din preajma nu-mi justifica încrederea în bine. Toata viata am fost prieten devotat, sincer, mergând pâna la sacrificii, chiar daca am gresit de multe ori, luându-ma drept etalon, suportând consecintele. Am mostenit-o pe mama, pe care o vad în amintire aplecata asupra unei carti imediat ce avea o clipa de ragaz. In scoala, am îndraznit sa adresez colegelor cîteva acrostihuri, am participat la numeroase “procese literare”, concursuri, am scris diferite articole cu caracter tehnic la ziarul armatei, dar activitatea mea s-a desfasurat pe toate coclaurile tarii, timpul fiindu-mi limitat ,asta neînsemnând ca” în lada de campanie” sa nu-si gaseasca întotdeauna locul cartile pe care le-am iubit nespus de mult. Am trimis câteva însemnari la ziarul local din Nazareth Illit apoi încurajat, la ziarele noastre de limba româna si, spre multumirea mea sufleteasca, de atunci mi-au aparut aproape cu regularitate articole abordând cele mai diferite tematici, primind confirmarea prin aprecierile cititorilor. Mi-am materializat dorinta de a scrie încurajat de marele nostru scriitor, maestrul Marius Mircu, cel care de la prima aparitie de carte mi-a scris ca "scriu cu sufletul si nu cu tocul", scriitorul-prieten, dramaturgul, eseistul si poetul George Astalos, coleg din armata, cu care m-am întâlnit

Câteva referinte critice

• George Astalos, prozator, eseist,
dramaturg
“Evocarea la Berthold Aberman se împleteste cu confesiunea, autorul debarcând pe vastele întinderi ale marturisirii literare, propulsat de un carburant. Parcursul narativ, de o exceptionala încarcatura epica, material bogat, dens si acaparant, cu substanta, mustind de suculenta... La Berthold Aberman, discursul narativ este o componenta nativa. E un fel de oxigen relational, pe care, dupa ce l-a îmbuteliat în corpusul romanesc al unui spatiu neterminat de memorie, ni-l da sa-l inhalam pentru a participa împreuna cu el la carnavalul epic creat pentru a ne provoca imaginarul. Modul în care sunt pusi în scena eroii si expunerea descriptiva a decorului în care acesti eroi sunt plantati sunt de o remarcabila proiectie vizuala, ceea ce face din proza lui Berthold Aberman o remarcabila fresca existentiala... ”

• Carol Isac - critic literar, publicist
“...Eroii scriitorului sunt oameni întâlniti pe parcursul periplului sau în viata. Autorul, personaj vivace, deschis, om de lume are în scris acel „ceva”, fiind tensiunea interioara a eroilor traita diferit. Povestirile sale au toate ingredientele de candoare, tristete si de ironie. Autorul, nu numai ca are ce spune, dar stie si cum sa o faca…”
.
• Ion Cristofor, poet, scriitor, critic literar
“...Un scriitor sensibil si talentat.Va felicit si va doresc succes în continuare. Scrisul dumneavoastra place, atrage, este pigmentat cu un umor tonic, de fine observatii asupra caracterelor. Scrisul respira mereu prospetimea descrierii facute pe viu, cu un ochi lipsit de prejudecati, cu o sinceritate în care întregasim o dimensiune umana fundamentala. Berthold Aberman povesteste cu farmec, respira prospetime, cucereste cititorul…”

• Simona Kiselevski, scriitoare, România
“Naratiunea scriitorului Berthold Aberman este alerta, evidentiaza un psiholog de exceptie prin descifrarea de mare finete a caracterelor umane, de o mare sensibilitate. Scrie cu o mâna sigura si dezinvoltura, într-o curata limba româneasca, stil cursiv, cu certe calitati epice si de constructie romanesca.”

• Ioan Holban, critic litera, în cronica romanului Uita-ma:
“Povestea de dragoste nu abordeaza erosul în orizontul Freudian, cu care ne-au obisnuit o multime de romane vreme de aproape un secol, cât, mai mult, în sensul romanticului Stendhal.
Berthold Aberman lucreaza mai mult în psihologic si mai putin în psihanalitic. ”

• Col.(r) Boba Nicanor -
“… Ai dat din nou viata si consistenta vietii prin ultimele carti aparute. Eroii cartilor tale ne sunt cunoscuti si-i vedem perindându-ni-se prin fata ochilor. Dumnezeu ti-a darut calitarea si talentul de a cauta si descoperi în sufletul oamenilor bunatatea, dar si rautatea, împlinirea, dar si dezamagirea, dragostea si ura, vointa si delasarea. Îti urez în continuare noi si numeroase succese! ”

• Col.(r) Liviu Visan, Presedintele Asociatiei Scriitorilor Militari din România:
“Berthold Aberman, prozator prolific, cu verva care îsi transfera cu mult har experienta de viata si talentul de fin observator în pagina de carte. ”

dupa multi ani la Bucuresti, venit de la Paris. Recomandat cu multa caldura, înca de la debut, de scriitorul, George Astalos prin prefatarea primului roman de proza scurta “ Trairi”, remarcat atunci dar si dupa aparitia romanelor aparute ulterior de apreciatul critic Carol Isac, Ion Cristofor Filipas care ma mentioneaza în cartea sa [Scriitori din tara sfânta, vol. 3] si, recent, în Vorbind româneste în Ierusalim, apreciat de cronici, o numeroasa corespondenta, aprecieri - Saul Carmel, M. Mircu, G. Mosari, Horia Arama, Maria Pal, Simona Kiselevscki, Solo Har-Herescu, Felix Caroly, G. Iosub, A. Fischop, Madelaine Davidson, numerosi altii, cititorii, care m-au îndragit si încurajat sa continui chiar de la prima aparitie…

Sunt un participant permanent al activitatilor Cercului Cultural Haifa si M.Sebastian-Naharia. Iubirea de oameni, a naturii în mijlocul careia mi-am desfasurat întreaga cariera militara, o foarte apropiata cunoastere a oamenilor, locurilor, obiceiurilor mi-au dat posibilitatea de a ma numi “bogat sufleteste”. Adevarata viata este ceea ce scriu si nu numai un pretext pentru mine. Ma implic dar si implic cititorul. „.Incet dar sigur ajuns relativ într-un timp relativ scurt deja saisprezece romane: Trairi, Ultima clipa, Trecutul doare, Presedintele vaduvelor, Nimic nu mai e cum era, Viata, Viata cum treci, Scrisori nevinovate, Descoperirea, Tributul naivitatii, Valy, Uita-ma, Întrebari nerostite, Primavara în plina iarna, Dragoste târzie, Deziluzii, multe altele fiind în proiect... Presa si cititorii mei preferati au identificat calitatea, atractivitatea pentru subiectele abordate, stilul si chiar condimentarea scrierilor lipsite de acea pudicitate falsa, abordata de asa zisii „pudibonzi” - Ce carte apartinând unui recunoscut scriitor este scutita de pagini mai putin interesante, cine a fost oprit a trece peste pagina sau paginile neinteresante. Nu laudele, ci cartile ramân sau dispar în timp! Intr-un articol al cunoscutului si apreciatului poet Andrei Fischop, acesta îl citeaza poetul si criticul Alexandru Musina în revista Vatra din România [Tg. Mures]: Exista „Carti-neveste” si „Carti-amante”. Primele sunt recunoscute în public ca o lectura obligatorie si de la sine înteleasa pentru intrarea în societatea neprimitoare, enciclopedica a intelectualilor cultivati adica, în vreme ce în categoria doua intra lecturile „nepermise”, faptuite pe sub masa oficiala, continând, chipurile, atentate la pudoare intelectuala, dar pline de adevaruri si emotii nefalsificate. Ca în viata de toate zilele, prima categorie devine plictisitoare dupa o vreme, neschimbându-se de decenii, în vreme ce a doua, mereu noua si îmbogatita în sensuri, ramâne o placere ascunsa. Am optat pentru a doua varianta.

Scriitorii Ionut Chiva si Claudia Golea într-o convorbire cu Dan C. Mihailescu, critic apreciat, si Cristian Tabara, au spus : Sexul nu e esenta vietii, dar face parte din ea; cine vrea citeste, cine nu întoarce pagina. Romanul nu mai este azi acelasi cu cel de pe timpul bunicii, nu sexul în sine, dar la orice vârsta exista în felul lui. Nu se traieste livresc ,ci autentic... în rest, cititorul în functie de preferinte. „Un roman n-o sa schimbe niciodata lumea.”

Stilul personal si subiectele abordate nu deranjeaza ?

Aici cred ca ar fi foarte mult de spus. Ma declar un nonconformist. Am curajul de a ma considera lipsit de prejudecati traditionale. Cândva, problemele sexuale si descrierea lor erau considerate un exces al literaturii, al impudorii. Era atunci considerat un act al îndraznelii si nu-l consider o decadere în subliteratura. Azi îi privim altfel pe Lautreamont, Sacher Masoch, Salvador Dali, Ion Creanga, André Gide, Geo Bogza, Aragon, procesele intentate lui Baudelaire sau Flaubert pentru calcarea legilor moralitatii prin operele lor. Erosul a jucat întotdeauna un rol puternic.

Cât priveste prietenia, sunt adeptul ei pâna la sacrificiu, sincer si tandru, aiurit uneori, am un ascutit spirit ironic dar si autoironic, uneori ma expun dar sunt ocrotit de sinceritatea ce se desprinde din scrisul meu. Ce-i drept cer si mult, putina reciprocitate. Muncesc mult dar cu satisfactii deosebite si fac din orele de noapte zi, o fericire, o particica din dorinta de a trai. In scrisul meu am învestit nu numai uriase eforturi financiare, ci si mult suflet având bucuria de a primi de la cititori ca scrisul meu a placut, a ajuns la “Casa sufletului”. Ceea ce ma multumeste este armonia existenta cu mine, dar si cu semenii-cititorii carora le sunt si le voi ramâne totdeauna recunoscator pentru încurajari.

De ce atâta graba ? De ce atât de mult ?

Intr-una din convorbirile literare ce aveau loc la Cafeneaua Literara, întrebat de poetul Vasile Voiculescu : Cum stam cu exigenta, cu factorul calitate, Liviu Rebreanu a zâmbit larg si a replicat imperturbabil : Cantitatea, indiferent de valoare, dovedeste totusi bogatia râvnei creatoare. Inainte de a alege, trebuie sa ai din ce anume sa alegi. Cantitatea devine astfel premiza calitatii. Bogatia cantitatii permite o mai îngrijita selectie calitativa… [Desigur pastrez proportiile]. Am citat din: Cafeneaua literara si boema din România, antologie de Florentin Popescu.

Am avut o viata foarte agitata, grea în meseria de teren, dar daruindu-ma în totalitate frumusetii ei. Ofiter superior, topograf în armata româna peste treizeci de ani, primind numeroase ordine si medalii. Am fost singurul în aceasta grea dar minunata meserie, niciodata considerând ca ar exista vreo deosebire între mine si cei din jur. Ceilalti evrei, nu multi la numar în aceeasi arma, au prestat alte meserii din arma de elita: geodezie, fotogrametrie, cartografie… Fiecare a lasat o urma în activitatea sa.

Am încercat si as fi fericit sa fi reusit în câteva idei sa ma prezint cum sunt si nu cum as fi vrut sa fiu. Nu am dorit ridicarea unei statui, fie chiar bust asa cum am auzit în urma cu zeci de ani despre Victor Eftimiu, care ar fi spus: de ce sa astept ca dupa moarte sa mi se ridice o statuie drept recunoastere a scrisului meu? Si daca nu mi-o ridica? Mi-am comandat-o singur, sa fiu mai sigur.
Eu nu am aceasta posibilitate. Mi-am comandat din timp un timbru! Bineînteles cu chipul meu, dar nu de azi. Nu renteaza sa ramâi pentru posteritate semanând cu altcineva. Le spun celor care ma întreaba de vârsta ca sunt nascut mai devreme iar în ajutor, tot limba mea materna în care scriu, diferit de aici, am 18 ani si... O minciuna conventionala. Si totusi? Ceva tot va ramâne! Cartile mele… Fericit, împlinit, cât mai multe si sperând, învatând. Voi continua sa scriu. Si la urma urmei, este mult mai usor sa tin cont de sfatul marelui Anatole France : “Fereste-te sa scrii bine. Este maniera cea mai rea din câte exista. Limba este o creatie spontana! “

Cine nu este azi scriitor? Nu se mai respecta nici macar ordinea alfabetica. Atunci ? Nu ar trebui sa fiu primul?
     - Cum ? Chiar asa? Nici aici nu te lasa sa cresti?
Nu toti ajung mari deodata!
Nu ti-e frica sa o spui?
Ar trebui sa-mi fie??? Am spus-o în conditii si împrejurari mult diferite de azi.

Adaptarea la noua viata si nu la o vârsta când totul pare usor a trebuit sa fie rapida, între fratii ce uneori sunt vitregi, într-o lume complet necunoscuta, neavând la dispozitie decât foarte putin timp, ajutati a învata o limba noua spre a putea sa ne încadam în noua viata, a gasi noi prieteni fara a-i uita macar o clipa pe cei de-o viata si de a beneficia într-adevar dupa o munca de ani si ani de adevarata viata si asta în situatia de a te putea bucura de ea în liniste si pace. Cel putin ca dorinta… ceea ce nu va disparea niciodata cerând de mii de ani noi si numeroase sacrificii. Vin în fiecare an acasa si revin cu bateriile încarcate. Regrete, multe, dar nu ajuta.

E lumea plina de oameni, de câini, unii protejati, iubiti, rasfatati iar altii vagabonzi… Am cunoscut si “oameni cu inima de câine”. Am primit si sfaturi din experienta unora, de când cunosc câinii, îi iubesc mai mult decât pe unii “oameni”…
Am crezut mult si continui sa cred în prietenie, dar… si deziluziile intra în componenta vietii. În ceea ce ma priveste, am facut pe cât posibil sa nu-i deceptionez.

Eu iubesc oamenii ! Dar oameni…
     - Si câinii ?
Da! Chiar daca… nu sunt neaparat de rasa…

Berthold Aberman - Tellu
Nazareth Illit