Constantin Arcu
Constantin Arcu s-a nascut în 1956 la Flamînzi, jud. Botosani. A urmat cursurile Facultatii de Drept, Universitatea „Al.I. Cuza” Iasi, sustinîndu-si doctoratul în cadrul aceleiasi universitati. A fost magistrat si conferentiar univ. la Universitatea „Stefan cel Mare” Suceava, dedicîndu-se mai tîrziu în exclusivitate scrisului.

Romanul Faima de dincolo de moarte, 2001, a fost nominalizat la premiile U.S.R. si i s-a acordat premiul Filialei Iasi a U.S.R.

A mai publicat: Cenusa zilei, povestiri, 1995; Omul si fiara, roman, 1996; Noiembrie la Drenthe, însemnari de calatorie în Olanda, 1999 ;
Încercam sa fac lumina în hatisul de imagini ce mi se perinda prin cap. Nu reuseam sa-mi continui declaratia pentru ca amintirile mi s-au împotmolit în acest punct. Evenimentele s-au aglomerat învalmasindu-se si, din pacate, nici în seara aceea n-am mai avut ragaz sa-mi fac obisnuitele note care s-au dovedit atît de utile mai tîrziu. Intrasem pe neasteptate într-un film cu politisti, spînzurati si cu mult sînge, fara sa înteleg cum de primisem rol acolo. În lipsa însemnarilor, m-am vazut nevoit sa ma sprijin pe o memorie capricioasa, invadata din belsug de imaginatie.  

Nu stiu ce vor întelege judecatorii din aceasta declaratie. Am încercat sa fiu cît mai obiectiv si sa las la o parte impresiile personale. În realitate, eu revad un spînzurat în lumina albastrie a neonului. O pata cenusie, alungita, agatata în mijlocul camerei. Nu-i vad fata, însa stiu ca e Dudu. Apoi disting niste carabinieri, probabil fac o ancheta. Încerc sa revad filmul alert si e ca si cum un clarvazator ar încerca sa faca lumina într-o împrejurare si nu ar deslusi decît ploaie, moarte si sînge. Daca nu voi reusi sa-mi amintesc exact cum au decurs evenimentele, nimeni nu va putea sustine ca am mintit cu o iota macar. Sau ca, fiind de rea-credinta, am încercat obstructionarea onoratului tribunal.

Privesc Bucurestiul prin fereastra biroului în care îmi scriu declaratia. Afara e senin, o zi de luna mai cu multa lumina. E trecut de ora unsprezece, adineaori un ceas de perete a semnalat ora exacta. În teii din fata ferestrei ciripesc vrabii, apoi sirena unei masini se aude pe bulevard. Îmi ridic ochii spre cerul albastru cu pete alburii, ascultînd cum sunetul creste. Si, dintr-odata, tabloul se întuneca si ma regasesc în aceeasi ploaie mohorîta din Roma. Din adîncuri se încheaga o ambulanta care intra treptat în prim plan cu sirena urlînd asurzitor. Este clipa cînd din morti se ridica Pamela.

Treaba cu înviatul din morti e ceva mai încurcata decît ne-o spune Biblia. Potrivit Sfintei Scripturi, învierea s-ar rezolva simplu, ca si cum ai spune: „Sesam, deschide-te!” Iisus a strigat: „Lazare, vino afara!”, iar mortul a iesit cu mîinile si picioarele legate cu fîsii de pînza si cu fata înfasurata cu o marama. Apoi Iisus a spus celorlalti: „Dezlegati-l si lasati-l sa mearga!” În cazul Pamelei, nimeni nu poate spune cu mîna pe inima cum s-au petrecut lucrurile. Eu si mai putin pot fi exact. Eram strabatut de frisoane dupa frigul si umezeala din acea zi, iar imaginea lui Dudu spînzurat ma zdruncinase serios. La toate astea, se adaugau un whisky si somnul molesitor de dupa aceea. Drept urmare, m-am trezit într-o stare confuza.
Retin ca mi-am iesit din fire si m-am luat la harta cu Levi. Intentionam sa-i smulg mustata falsa si m-am repezit la el, numai ca ne-au despartit carabinierii. Am avut noroc cu Adi, probabil macaronarii îmi puneau catuse. Devenisem violent, recunosc, dar nu reuseam sa-mi tin nervii în frîu vazîndu-l pe feciorul ala de lele cum îsi bate joc de orice si scapa basma curata. Si taica-su a fost o scursura de om de nu s-a pomenit si nu stiam sa fi trecut prin bulau, desi merita sa înfunde puscaria de cum si-a primit buletinul de identitate. Ocna l-ar fi protejat cumva, macar n-ar fi avut ocazia sa faca nelegiuirile pe care le-a savîrsit, pîna cînd s-a asfixiat în propria osînza.  

În sfîrsit, a intervenit Adrian care m-a scos din ghearele carabinierilor. Si, totusi, nu reuseam sa ma linistesc. Eram în aceeasi stare de surescitatie, deci nu pot spune precis cînd am vazut-o pe Pamela. Din discutii, dedusesem ca bestia de Dudu îi sucise gîtul, deci Pam n-avea cum sa apara în carne si oase si sa se fîtîie acum prin tabloul meu. De fapt, încercînd sa descîlcesc imaginile ce mi se bulucesc în minte, îmi dau seama ca nici nu pot localiza precis descinderea Pamelei în nebunia acelei zile. În declaratie am notat sec: „Nu mai retin în ce împrejurari, am aflat ca Pamela fusese ranita de niste tineri motociclisti si mi-am dat seama ca ma aflam în eroare cu privire la persoana ucisa de Dudu: victima nu era Pamela.” Mi s-a parut corecta formularea. Nu puteam adauga nici un detaliu decît fantazînd.

Socotind la rece, cred ca am procedat just debarasîndu-ma de avalansa de perceptii ce ma asalta din trecut. Iata, exista o aglomeratie de indivizi, unii îmbracati în uniforme de carabinieri. Se înghesuie toti spre ambulanta cu sirena pornita, care se afla în spate. Nu înteleg ce se petrece, apoi brancardierii o poarta pe Pamela spre salvare. E plina de sînge si tine mortis sa scape. Se zbate si tot încearca sa sara de pe targa, tipînd dupa Levi. Nu stiu unde sînt Levi si baietii, însa de îndata îmi aduc aminte ca Dudu s-a spînzurat. Ceva nu se leaga. Este momentul cînd se iveste iar politistul Adi. Buldogul zice scîrbit: „Ce nemernici! Nici fascistii nu faceau asa!” Desi nu-mi spune careva clar despre ce-i vorba, înteleg ca trei tineri motociclisti i-au taiat urechile Pamelei. Nimeni nu stie de ce.  

Sau poate ca evenimentele s-au petrecut putin altfel. Interogatoriul cu Levi a continuat, iar acela raspundea în doi peri si zîmbea flegmatic, pîna cînd unul dintre carabinieri si-a iesit din pepeni. Si a izbucnit în limba lui într-o scurta expunere pe care un novice ar traduce-o astfel: „Cum, vacanfulla ma-si, pitigoiul asta îsi bate joc de noi?! Hai sa-i ducem la sectie, de ce pierdem timpul aici?!” Si cît ai zice peste i-au însfacat pe amîndoi, desi Secarica se jura pe mormîntul maicutei lui ca n-a ucis pe nimeni si e curat ca lacrima. Juramintele lui nu i-au impresionat pe jandarmi si la iuteala i-au încatusat unul de altul. Eu discutam ceva cu Adi si pentru prima oara în viata mi-am dat seama cît de important este sa te bucuri de protectia unui politist. Nimeni nu s-a legat de mine. Numai ca, din pacate, eram nevoit sa parasesc locuinta în care se aflau sute de sticle cu whisky, deoarece baietii urmau sa puna sigilii. 
Reconstituirea
Uniunea Scriitorilor din România
Filiala Bucuresti Proza
BUCURESTI
PROZA
blog
(în colaborare);  Ceremonial de despartire, proza, 2005; Cocteil în cranii mici, roman, 2011; Faima de dincolo, editia a II-a, 2011; Mastile exilului, roman, Edit. Cartea Româneasca, Bucuresti, 2014, cu referinte critice de Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu si Cornel Ungureanu.

I s-a decernat Premiul de Excelenta al U.S.R. - Filiala Iasi (2011). Este Cetatean de Onoare al orasului Flamânzi. Redactor sef al revistei „Bucovina literara” (2010 - 2012), redactor al revistei „Timpul” (2009 - februarie 2014). Membru al U.S.R., Filiala de proza Bucuresti. A calatorit prin toata Europa, în SUA, China, Iran, Maroc, Israel, Azerbaidajan, Rusia, Armenia s.a.
În treacat, Levi mi-a strigat: „Lasa prostiile si du-te dupa Pamela, tataie! E-n Gara Termini. Eu scap rapid de astia si vin acolo.” Mi-am dat seama ca sarmanul Levi sarise de pe fix. Cu toata agitatia si haituiala, nici nu se putea altfel. M-am uitat cu subînteles spre Adi, repetîndu-i cu usor accent zeflemist ca Levi vrea s-o caut pe Pamela! Ma gîndeam ca nu auzise rugamintea. Însa pe fata patratoasa a lui Adrian nu se putea citi nimic. Trebuie sa fie plosnita aia pe care o poarta dupa el ca sa cerseasca, spuse neutru. Înnebunise si asta? Ce naiba se întîmpla acolo? L-am întrebat: Pai, n-a… nu i-a sucit gîtul ala?! De unde s-o iau? Politistul, culmea, nu întelegea cine ar fi putut s-o gîtuie pe Pamela. Raspunse interogativ: Cine sa-i rupa gîtul? Cum sa-ti pui mintea cu o matracuca? Nu-ti risti aiurea libertatea?

Parca jucam într-un film cu tîmpiti. Eram înca tehui de cap, însa mi-am dat seama ca la mijloc e o neîntelegere. Desi n-am insistat sa-l întreb, Adrian a priceput de îndata. Nu degeaba era politist. Dudu frînsese gîtul unei fete de-a lui Levi, care îsi gasise alt peste si nu-i mai platea lui dreptul, m-a lamurit acela. Se pare ca Levi intentionase s-o sperie pe fata sau sa-i faca o mica operatie estetica din bisturiu si sa-i largeasca gura pîna la urechi, nu mai mult.

Numai ca bestia de Dudu, din joaca, i-a frînt gîtul. Treaba asta n-avea legatura cu Pamela, de unde am mai scos-o? Chiar nu-mi dadeam seama. Asa mi se paruse ca s-au petrecut lucrurile. Nici nu ma puteam concentra, amintindu-mi cu repulsie ca acelasi blînd Dudu intentionase sa se joace si cu mine. Îi placea lui sa se joace cu gîturile oamenilor. 

Una sau alta, oricum Levi o bagase pe mîneca de asta data. Nu mai avea cum sa scape de carabinieri cu una, cu doua. Si cum speranta de a fi cazat pe degeaba se dusese pe apa sîmbetei, nu-mi ramasese decît sa ma întorc în Gara Termini. De acolo plecau trenuri spre aeroport. De acolo începea lumea larga. Dar ce ma faceam cu balabusta de Pamela? Unde s-o duc? Cred ca era învatata sa doarma prin gari, nu asta era problema. Si probabil scotea ceva din cersit, încît nu ma costa întretinerea ei. Si totusi, ceva nu-mi pica bine. Numai cautînd-o si era ca si cum mi-as fi asumat grija ei. Cui puteam s-o pasez? Nici Secarica nu scapa usor din ghearele carabinierilor. Mi-o luam pe cap pentru multa vreme.  

Îmi faceam socotelile astea în timp ce încercam, tot întrebînd printre trecatorii indispusi, sa dau de Gara Termini. Ploaia se mai potolise, însa printre ziduri pluteau nori grei, alburii. Nu ma hotarîsem cum sa procedez, mergeam pe mîna întîmplarii. Cum o da Domnul. Lasînd la o parte scenariile prapastioase, puteam totusi sa ma gîndesc la o afacere. Ceva în domeniul rentabil al cersetoriei. Începeam cu Pamela deocamdata si cu timpul as mai fi gasit cîteva figuri. Ma puteam gîndi la o mutare de efect aducînd-o pe Coloneleasa Taifun. Astea doua vaci batrîne ar fi putut face treaba buna împreuna. Dimineata le-as fi scos la produs, iar eu îmi puteam vedea de treburi. Ha, ha, ha!

Deja îmbogatit din cersetorie, am reusit sa ajung în Termini. Aici am avut reprezentarea exacta a desertaciunii visurilor si amagirilor de acest fel. Niciodata închipuirile astea nu devin realitate. Numai cît m-am apropiat de gara, ca am si auzit semnalele salvarii. În continuare, se derula exact filmul descris mai sus. O aglomeratie de indivizi, iar brancardierii o duc pe Pamela spre masina. E plina de sînge si aflu ca trei tineri motociclisti i-au taiat urechile. Deocamdata nu ma mai pot bizui pe Pam. Salvarea se îndeparteaza urlînd prin ploaie si-mi dau seama ca planurile mele s-au dus de rîpa. Rahat. 

                                        ***
           
Fragment din romanul Mastile exilului,
                           aparut la Editura Cartea româneasca
Mastile exilului
Cartea româneasca, 2014

„Trec sub tacere impulsul de a scrie acest roman (e treaba cititorului!), însa afirm raspicat ca la scurt timp lucrurile au scapat de sub control. Textul s-a populat treptat cu figuri ce evolueaza si raspund conform faptelor si legii lor. Toate, bune si rele, s-au întrupat din duh, nu prin vointa mea. Raul exista pentru a ne aminti mereu ca exista si Binele care ne înalta deasupra mizeriei si ticalosiei.” - Constantin Arcu


„Ultimul roman al lui Constantin Arcu este legat de istoria imediata, de timpul prezent al dezastrelor de aici si din exil, dintr-o Românie a politicii subterane, a societatilor secrete si a criminalilor platiti.
Este o contrautopie. (…) Mastile exilului este un roman cu un proiect epic semnificativ pentru aceste vremuri ale prozei.” - Cornel Ungureanu

©  2014, text Constantin Arcu
Biblioteca de proza a orasului Bucuresti
Filiala Proza Bucuresti - Uniunea Scriitorilor din România
Prozator din Bucuresti ; prozator român contemporan
romancier ; autor de proza scurta, scriitor bucurestean