Ioan Dumitru Denciu
Ioan Dumitru Denciu

Nascut la 29 august 1948 în satul Ivancesti (din fosta comuna Batinesti, raionul Panciu, regiunea Galati), actualmente com. Bolotesti, jud. Vrancea ; data oficiala a nasterii:1 septembrie 1948; parinti: Dumitru si Floarea. Dupa studiile elementare, gimnaziale si liceale la Ivancesti, Faurei-Garoafa si Marasesti, a urmat cursurile Facultatii de Limba si Literatura Româna, sectia româna-italiana, Universitatea Bucuresti.
Absolvent în 1971. Profesor de franceza si italiana în orasul Focsani pâna la pensionare. Traducator certificat de Ministerul Culturii si autorizat de Ministerul Justitiei. Diplôme approfondi de Langue Française (DALF) din partea Ministerului Educatiei Nationale din Franta. Perfectionare în limba si literatura italiana la Universitatea pentru Straini din Perugia (1994), gratie unei burse a Institutului Italian de Cultura din Bucuresti. Mici stagii de cercetare / documentare - pe cheltuiala proprie - în biblioteci din Capitala si strainatate: Brescia (Italia), Paris (Biblioteca Nationala si Biblioteca Sainte Geneviève). Asociat, un timp, al Institutului Cultural din Neapole.
Scurte calatorii (si) în Elvetia, Franta, Belgia. Participant - cu un text poetic în italiana-franceza-româna (transpus de un alt traducator si în latina) - la proiectul audio-vizual realizat de un grup amical lombard, format din M. Uberti (pictor-artist ambiental), R. Di Filippo (muzician), M. Panzera (critic de arta), G. Milzani (profesor, mecena).
Volume publicate:

Luminile zeitei Bendis, roman, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1983;
Identitatile lui Litovoi, roman, Ed. Cartea Româneasca, 1985;
Din adâncul irespirabilului, roman, Ed. Salonul Literar, Focsani, 1998;
Rataciri esentiale, eseuri, Ed. Corgal Press, Bacau, 2002;
A îmblânzi destinul, versuri, Ed. Corgal Press, 2003;
Rataciri esentiale II, eseuri, Ed. Rafet, Râmnicu Sarat, 2006;
Chematori si atrape, poezie, Ed. Andrew, Focsani, 2008;
Poèmes pour apprivoiser le destin / Poemi per domare il destino, editie bilingva franceza-italiana cu 8 desene si coperta de Massimo Uberti, Ed. Andrew, 2009;
Dansul originilor (Rataciri esentiale III), eseuri, Ed. Valman, Râmnicu Sarat, 2011;
Crestinatate, roman, Ed. Editgraph, Buzau, 2013.


Referinte critice (selectiv):

În reviste, cronici de: L. Ulici (România literara), D. R. Popa (id., Tribuna României), A. I. Brumaru (Astra), Al. Condeescu (Luceafarul), M. Dinutz (Contemporanul, Viata Româneasca, Ateneu, Salonul literar, Oglinda literara, Pro Saeculum s. a.), A. Silvestri (Luceafarul), V. Dinescu (Salonul literar), Fl. Popescu (Caligraf); în articole de sinteza - I. Holban (Cronica), C. Trandafir (Tribuna), A. Cosma (Vatra), C. Sorescu (Convorbiri literare), Ernesto L’Arab (Nuove Lettere).
Date bibliografice exacte si extrase (de pâna în 2009) pot fi gasite în monografia Ioan Dumitru Denciu de Mircea Dinutz (vezi mai jos).



















În volume:

Florin Muscalu - Dictionarul scriitorilor si publicistilor vrânceni, Ed. Revista V, Focsani, 1999;
Mircea Dinutz - Popasuri critice, Ed. Psyhelp, Bacau, 2001; Ioan Dumitru Denciu. Tablou monografic. Antologie de texte literare, Ed. Terra, Focsani, 2009; Scriitori vrânceni de ieri si de azi, Ed. Zigotto, Galati, 2011;
’900 e oltre. Inediti italiani di prosa contemporanea, a cura di Ernesto L’Arab si Roberto Pasanisi, Edizioni dell’Istituto Italiano di Cultura di Napoli, 2005; 
Aurel Sasu - Dictionarul biografic al literaturii române. Literele A - L, Ed. Paralela 45, Pitesti, 2006;
Marian Popa - Istoria literaturii române de azi pe mâine, vol. II, Ed. Semne, Bucuresti, 2009;
Culita Ioan Usurelu - Scriitori contemporani din Vrancea prin interviuri, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacau, 2012.
A
SPIRITUL PESTELUI DE CONFLUENTA
Uniunea Scriitorilor din România
Filiala Bucuresti Proza
BUCURESTI
PROZA
A debutat în revista Amfiteatru (1968) cu proza scurta - O alta fire. Deoarece naratiunea era o încercare de transfigurare a mortii premature a tatalui, autorul include si prenumele acestuia în numele sau literar, semnând de atunci Ioan Dumitru Denciu. Ulterior, povestirea respectiva a fost tradusa de autor în italiana (Un’altra indole) si a aparut în antologia ’900 si peste: Inedite italiene de proza contemporana, Neapole, 2005 (titlu indicat mai jos
în original).

A redebutat în România literara (1978), cu un fragment din romanul Luminile zeitei Bendis, roman care fusese predat deja editurii Cartea Româneasca.
De-a lungul vremurilor, comuniste si postcomuniste, a publicat proza, versuri, eseuri, traduceri, cronici literare, pagini de jurnal în Luceafarul, Vatra, Familia, Nistru (Republica Moldova), Dorul (Danemarca), Nuove Lettere (Italia), Revista V, Salonul literar, Oglinda literara, ProSaeculum, Lector, Amphitryon, Spatii culturale, 13 Plus, Caligraf, OltArt si altele. Textele sale apar în antologiile: Vrancea literara (1984), în antologia italiana amintita, Pagini literare.ro / Literary pages.ro / Pages littéraires.ro, II (Forumul European al Revistelor Literare, Balcic 2008).

Intre distinctiile primite figureaza: Marele premiu al Salonului literar Dragosloveni (1981), Premiul pentru proza al revistei Luceafarul (1984), Medalia jubiliara „150 de ani de la nasterea poetului national Mihai Eminescu” (2000), Premiul International de Poezie
si Literatura Nuove Lettere - editia XII (Napoli, 2003).
                                                    Motto 1: Strict autentic.
                        Motto 2: În unele restaurante din Elvetia
             exista o masa pe care sta scris: Masa pentru
                                 vânatori, pescari si alti mincinosi
.


                                         1

          „Buna ziua! - zise micul print, descalecând de pe bicicleta. Cautati râme?”
          „Si coropisnici” -  raspunse elvetianul.  
          „Dati la pesti?” -  continua baiatul.
          „Îhî” - facui eu mefient: imaginea lui nu prea corespundea celei traditionale; era mai degraba brunet. Dar poate fiindca îl priveam cu coada ochiului, pe un timp destul de întunecat, tragând la hârlet pe o gramada de gunoi. Asta îmi mai lipsea: sa ma vada lumea, reprezentata chiar si de niste ferestre fara privitori si de posibili automobilisti gonind pe sosea, cum rascoleam în balegar, lânga o masina cu numar strain, alaturi de un extrateritorial cu pipa în coltul gurii, zgomotos, gata sa extraga cu manusa sa ecologica scârboasele vietati.
          (Doar cu câteva minute în urma ne nimerisem, la un stop, în paralel cu fratele meu, instructor de soferi amatori, îl claxonasem sa ne observe - nu ca fumam în clipa aceea trabuce, însa el: „Pipati, pipati? Si fara pipite?” Hotarât lucru, are talent literar frate-meu si cunoaste mai bine decât mine muzele, fie si cele de pe liziera!)
          „Coropisnitele stau în pamânt mai uscat - relua baiatul. Sapati mai încolo!”  Înfig scula si, într-adevar…
          „Oh, le beau taupe-grillon! -  exclama elvetianul. Attrape-le!”
          „Nu se poate - zic eu pedant (însa bestiola fusese deja înhatata de copil) - înainte de a sti cu ce animal avem onoarea. Cum ar veni, un soi de cârtita-greier. Denumirea stiintifica, Gryllotalpa vulgaris, inverseaza termenii.”
          „La munte - ne informeaza cel pe care retroactiv îl numesc micul print (cu minuscule) - coropisnitele sunt uite-asa. (Cracaneaza degetul mare si aratatorul.) Si zboara, neica! Toate zboara. Chiar si astea. Dar noaptea.”
          „Daa?! De unde stii? Ai fost la munte?” -  îl chestionez. Gândind: Las’ ca te prind cu minciuna, mocofan pornit pe dat lectii!
          „Am neamuri acolo. Pe sora lui taica-meu vitreg.”
          „Zau? În ce sat?”
          „La Crângu-Zaltat.”
          „Il est réveillé (= istet), n’est-ce pas?” -  mi se amuza ginerele.
          „Eh oui” - mormai eu. Însa parca îmi devenise mai simpatic pispirelul, pe masura ce atmosfera se însenina si reaparea soarele, dându-i un ten roscat-auriu si vazându-l sarind sprinten sa ne ajute la cules de coropisnite.
          „Da’ ce urmaresti tu pe-aici cu bicicleta?”
          „Pazesc via de grauri.”
          „Si de noi, nu-i asa? S-au copt strugurii?”
          „Da. Aia timpurii”.


                                           2

          Alergam pe sosea cu 120 la ora: prea ne lungisem la vorba cu micul print cazut din luna la Mândresti. Apoi reducem, din respect pentru gropile românesti din asfalt. Si înteleg câte-ceva din ce îmi pusese sa ascult napoleonicul meu helvet: poliloghia gâlgâita a comicului francez Coluche, / care nu s-a-nfasurat în plus/ si pân’ la urma a avut o moarte louche / (într-un accident de motocicleta) /, pentru ca-si bagase botul nu în rusi, / nu în Bush-i, / ci în secrete de Palat Elysée, / si ehe, ehe / tocmai vorbea de lungi poignées de main între prezidentul Mitterrand si cancelarul german, / dupa convorbiri îndarat de usi. Pazite, bineînteles. Inclusiv de mass media, care pescuia „din cercuri informate” doar chestii cenzurate, cum sta bine într-o batrâna si veritabila democratie.
          La Rastoaca, Coluche tace si viteza se reduce la 5  - 2 - 0 (vorba moldoveanului: „înset, însetisor, pe loc si deloc”), caci „susaua” e invadata de o cireada mare de vaci (si boi, presupun), carora elvetianul meu, altminteri expert, le-ar lasa drumul liber, daca Subaru a lui ar fi si foreza si ne-ar putea deschide un tunel pe dedesubt. (Asa se face în Confederatia Alpina.)
          Ce cârtite faraonice, îmi spun si îmi aprind pipa. (El o pompa demult din coltul gurii.)  Ne mai miscam putin, ca o râma, iar oprim, iar ne urnim, vârfuri de cozi ne bat câteodata în geam, chiar si coarne se abat spre flancurile noastre metalice si vitroase, nu se întâmpla nimic, desi unele rumegatoare vor sa se încalece ori „se îmburda”, în sfârsit poloboacele cu lapte nu numai virtual se raresc… Mai avem cam o ora pâna la asfintitul soarelui si destui kilometri de parcurs. Sa dam gaz, deci!
          Sunt niste hârtoape de mai mare dragul pe ultima portiune de traseu, peste câmp. Însa si urme de Dacie, pe care helvetul le recunoaste. Si pe unde a patruns Dacia sa nu poata intra Subaru, care passe partout? Ar fi în stare sa traverseze si Rusia, cu Siberia cu tot, ori desertul mongol, ca sa ajunga la parintii ei samurai.
          (Înainte de a ma lasa convins sa ies la himericul pescuit, ma ocupam cu „Rugaciunile umanitatii”. Si nu ajunsesem la niciuna legata de peste si de pescari, fie si de suflete. Ma însurubasem, nu stiu de ce, într-una a ainosilor, aborigenii Japoniei: catre Hepere, ursul de sacrificiu. Ma obsedase apoi si în masina, printre hohotele trezite publicului de guturalele lui Coluche. „O, divinule, esti trimis în lume ca sa te vânam”, astfel zicea textul acela de sacerdot preistoric, trecut dupa toate probabilitatile prin Europa glaciatiilor, asadar cu câteva ere înapoi fata de a anarhismului si terorismului actuale. „Te-am hranit si crescut cu mare grija”, continua, „ti-am dat dulciuri, vin (N.B. nu bere) si alte lucruri delicioase, si înscrisuri sculptate, rituale. Fiindca noi te iubim. Te iubim si te sacrificam. Du-te la Tatal Tau si la Mama Ta si bucura-i. Da-le ospat, lor si celorlalte fiinte divine, din ce ti-am daruit. Si întoarce-te la noi, sa te crestem din nou si sa te hranim. Sa te ucidem iarasi, cu infinita dragoste.” Poate nu suna tocmai asa; reproduc din amintire ce-mi trecea intermitent prin minte, punând cap la cap doua memorii care nu-si propun sa minta, dar sunt poroase, friabile, selective.)

 
                                            3

          La celebra confluenta Putna - Siret, apa era înalta si tulbure. Pe acolo nu plouase de doua zile, dar daca în amonte… Si veneau lemne pe Siret (nu mori!) - în afara de plauri, bidoane de plastic, cârpe, hârtii, cutii de conserve… -  , uneori copaci întregi.
          „Azi nu-i de pescuit” - facu (cer scuze ca nu-i pot reda bâlbâiala) idiotul satului, ivit lânga noi ca din senin. (Îl zarisem însa, o clipa mai devreme, fixat undeva în preajma unui cal sau a unei bovine.)
          Elvetianul îsi pregatea tacticos prima undita si rânjea („Ce stii tu?”) din coltul nepliat pe pipa al gurii. Un cârlig, al doilea… prevazute cu fir, desigur. Scoase de pe niste portative colorate diferit, asezate nemteste în cutia speciala.
          „Duceti-va… înapoi, la… Balta! Acolo… limpede! Poate… gasiti vreun… caras” - mai rosti insul, cu pauze între cuvinte. Parca n-avea aer: îndeparta buzele (cea de jos fusese cândva taiata), înghitea si arunca vorba.
          „Vrea sa încerce aici” - i-am raspuns împaciuitor, urcând malul. De fapt, eram îngrijorat: portbagajul masinii era deschis si tipul privea înauntru, deja hipnotizat de ceva. M-a ignorat cu desavârsire, dar, schimbându-si directia uitaturii, striga brusc:
          „Ei, Frans, da-mi o tigara!”
          Am tresarit, fiindca pe ginere-meu îl cheama si Franz: de unde naiba îi cunostea numele? Individul fusese anuntat de venirea noastra? Ne astepta? L-am masurat mai cu atentie: îmbracat cu niste pantaloni murdari bleu marine, un tricou jigarit, de aceeasi culoare, însa cu doua-trei dungi pe piept, albe la origine, gri îngalat acum, cu papuci de guma în picioare, nu putea fi Mafalda, nici agentul lui. Oare? De ce tocmai, uitându-si pofta tabacica, tipa spre un flacauas aflat la vreo douazeci de metri si care se apropia alene de noi: „Ma, (cutare), nu l-ai vazut pe seriful din vale?”
          Elvetianul îsi fixase întâia undita si, surprinzator, veni, scotoci undeva în Subaru si-i întinse insului o tigara de foi cu mustiuc. Scapara si din bricheta sa i-o aprinda. M-am gândit sa-i fotografiez - faceau o imagine interesanta, unul muscând pipa cu dintii albi dezgoliti mefistofelic, celalalt sugând talâmb din tigareta de lux. N-am facut-o, desi tineam aparatul agatat de mâna, deoarece între timp intrase în fundal si baiatul interpelat mai devreme si, mai ales, doi oraseni coborâti dintr-o limuzina, dupa toate aparentele stabi. Urmau sa ne ceara permisele de pescuit, pe care nu le aveam?
          Nu, erau si ei pescari. Si se straduiau sa ne convinga sa ne întoarcem împreuna la „Balta”, unde am fi dat un mic bacsis „baiatului” (?) si am fi prins chiar crapi, nu mari, dar decât nimic… Însa elvetianul meu simula ca nu întelege si se apuca sa-si pregateasca a doua scula. Lansa încarcatura, priponi coada…
          „Va duc eu într-un loc mai …” - rosti curios de clar idiotul satului, ridicând elegant trabucul deasupra capului, sprijinindu-si usor cu palma stânga cotul dreptei.
          În loc de raspuns, helvetul îsi puse înca o data manusa verde, aranja un buchet de râme într-un cârlig triplu, înfipse o coropisnita în altul simplu, dadu drumul la lanseta si planta si a treia unealta, agatând clopoteii de rigoare. Orasenii - nedumeriti: De ce insista atâta strainul? Si daca localnicul credea totusi ca exista un locsor apropiat, unde… Unul era batrâior, parea tatal celuilalt, care trepada de nerabdare. Luase deja o undita lunga-lunga si o agita periculos printre firele noastre.
          „Mai încolo, imbécile!” - scrâsni bilingv ginere-meu (primele lui sunete de când picasem în acea situatie). 
          Tânarul zise caruntului (ce se asezase în pozitie yoga pe dâmb) ca se duce sa încerce de pe podul din stânga, de peste Putna, si eventual de pe malul opus. Si pleca într-acolo, spre usurarea noastra.
          O mica pauza, potrivita iesirii unui element din decor, apoi iata-l pe idiot sculându-se de pe ciuci, balabanindu-se pe turloaie, rostogolindu-se parca pâna în spinarile noastre aplecate la inspectia instalatiilor, glasuind:
          „Ei, Frans, esti turc? Aici - suvoi… bulboane!…” Gesticula cu bratul fara tigara, încercând sa se faca înteles. Si se clatina, mai sa cada în apa.    
          „Fous-moi la paix! Va te faire foutre!” - îl îmbrânci îndarat, exasperat, elvetianul.
          Norocul ne surâse de la un om cu barca. Tragea-cârnea cu o singura vâsla, plutea dinspre mijlocul Siretului în aval de noi, târând un ditamai trunchi de copac prins într-un lat de odgon. Striga la individ, numindu-l… (nu-mi amintesc cum), sa-l ajute sa aduca lemnul la mal. Cel solicitat lua chestia drept porunca - pescuitorul de perle lemnoase avea un misterios ascendent asupra lui - si porni somnambul s-o execute. Celalalt îi arunca un lant, pe care idiotul îl intercepta fara probleme, instinctiv, însa se împletici în papuci si aluneca în albie într-o clipita. Era si cu pretiosul trabuc în gura.
          Ma gaseam la câtiva pasi de comèdie.
          „Oho, dobitocul e beat! De ce n-ai spus, dom’le, ca-i beat!? Da-i mâna sa iasa! Se-neaca tâmpitul!” - m-am trezit îmboldit la actiune. (Intelectual fiind, lent în miscari dar iute în speculatii futuriste, ma si vedeam implicat, cu ginere cu tot, într-o tragedie: daca nu vinovati, macar martori, cercetari, declaratii, tevatura… Puscaria de la Mândresti sedea la îndemâna.)
          Nu reusesc sa-l scot pe ipochimen. Îi întind mâna; o refuza. Îl apuc de brat, trag; degeaba. Cazut în prostratie în marginea Siretului, idiotul afiseaza niste orbite care nu ma vad si totodata trec prin mine.
          „Tineti dumneavoastra lantul! - îmi indica omul-cu-barca noua atitudine de luat. Eu încerc sa-l scot pe dobitoc.”  Si sare pe tarm, se repede spre ins, se apleaca, se opinteste, îmi cere sa-mi folosesc cealalta mâna în acelasi scop… Or, prezumptivul subiect al divinizarii prin înec pare ca se multumeste cu soarta, pe jumatate incredul, pe jumatate fudul (= sâc, nu-i cum vreti voi!), si astfel se scurg minute întregi, dilatate. Dupa care - remarc, în gând, ca bratul smucit de mine s-a împotrivit, cel însfacat de              simili-patronul lui s-a supus - pacientul catadicseste sa aburce pe uscat, leoarca-leoarca.


                                             4

          „Mi-am pierdut papucii! - scânci natângul salvat, scuturându-si coama de 2-3 centimetri (dar nu garantez: n-am simtul observatiei asa de dezvoltat). Vreau sa-mi gasesc papucii.”  Si, tâsti si bâsti!, înapoi în apa.
          „Îl cauta moartea pe asta!” - decreta un taran aparut din culisele mediului, pe creasta digului.
          „Se-neaca, macar ca stie sa înoate ca un peste” - adauga Neptun-ul apelor de confluenta, omul cu (acum descalecat din) barca.
          „Faceti ceva!” - îndemna placid oraseanul carunt, asistent (cât de sensibil?) la întâmplare.
          Raspunsul sosi de la cel caruia i se transmiteau undele. Se prefacu (nu ma mai însela) ca-si cauta papucii pe lânga mal. Apoi se ridica un metru în aer, plonja si, voiniceste, parcurse un arc de cerc de vreo douazeci-treizeci de metri, se asigura (poate) ca-l urmarim, înalta bratele sageata deasupra fluviului, facu saritura de delfin (as zice), se scufunda, iesi la suprafata si iar înota, pâna îl pierduram din vedere. Nu mai era nici o tensiune în asistenta. Ajunsese la concluzia ca individul se trezise din betie, îsi regasise instinctele si deprinderile si se dusese în treaba lui.
          De altminteri, curând se limpezi de tot situatia. Taranul se urca pe bicicleta si o lua agale spre casa, flacauasul mâna încet o vaca si se îndeparta cu ea, oraseanul-pescar se lasa pagubas, veni lânga taica-sau (ori cine o fi fost), îi raporta rezultatul (nul) si amândoi se bagara în masina si demarara în tromba. Nu înainte de a arunca în albia râului (fluviu, dupa standardele europene) un bidon de plastic de 2 litri, golit, ceea ce provoca furia cumplita a elvetianului. „Imbéciles!” - le striga el, culegând ambalajul. Si probabil  ca-l auzira.
                                               5

          Rasuflând usurati, ne-am apucat sa controlam rând pe rând unditele. Am curatat firele si cârligele de alge, am reînnoit momelile daca disparusera. Ne-am aprins apoi pipele si eu m-am asezat pe iarba, la pânda, iar ginerele meu s-a dus la masina sa pregateasca un nes cald. Mai ramânea, poate, jumatate de ora pâna la asfintitul soarelui, însa se înnorase si începuse sa fie cam racoare. Mi-am pus bluza de vânt si am tras fermoarul. Am sorbit cu placere, stirbita de faptul ca n-aveam zahar (de!, „la razboi ca la razboi”), lichidul fierbinte din ceasca oferita amabil de elvetian. Reîmprospatat,      mi-am spus în sinea mea ca eram nesperat de pregatit sa rezist chiar si o noapte.
          (Flash back - de atunci ori de acum? - : Întotdeauna când ma adâncesc în tabieturile mele, condimentate cu mâncarica buna, bauturica asisderea, tutun, cafea, carti care de care mai pasionante, somn complet, ma închipui brusc, într-o clipa de angoasa, silit sa veghez si sa tremur si sa flamânzesc noaptea în transee, de pilda în Bosnia-Hertegovina - nu în Irak, caci simturile mele nu sunt în stare sa anticipeze cum e cu nisipul si cu sufocarea prin caldura seaca - sau într-un adapost improvizat între stânci în era glaciara.)
          Cred ca am si picotit un pic, viteaz cum ma descoperisem dupa administrarea cofeinei. Oricum, am sarit la timp când a sunat clopotelul: „ça mord, ça mord!” (= musca, musca!), am strigat, temperat totusi, catre ginere. Si el s-a aplecat iute asupra unditei cu pricina, a smucit o data hotarât, cum se recomanda în speta, si a încercat sa înfasoare firul pe mulineta. În van: monstrul din adâncuri nu se lasa clintit nici un centimetru. Au urmat alte tentative - deplasari la stânga, deplasari la dreapta, trageri mai mult ori mai putin prudente. Truda la fel de zadarnica. Nefiind noi niste optimisti incurabili, nici naivi, ne-am formulat în minte ipoteza ca acrosasem o buturuga de pe fund sau vreo lespede (de piatra, pardon de pleonasm) cu colturi si crapaturi, si ne-am împacat cu perspectiva de a taia firul. Însa mai taraganam, în speranta… a ce? Ba ginere-meu, altminteri un Leu combinat cu un corsican, urca dealul sa mai prepare o cafea, acelasi nes tare si fara zahar!    
          „V-ajut eu” - auzii (norocos) de pe apa. Omul-cu-barca vâslea grabit catre capatul ghinionului nostru. Înfigea maiestuos lopata-cârma, mic de statura si bronzat, neomitând sa-si slujeasca interesele, adica veghind sa aduca la mal înca un copac pescuit.
          Scurte indicatii dinspre dispecer - ce sa fac: sa pun mâna pe fir (îndemânatic, el îl agatase) si sa trag usurel, antrenându-l cu ambarcatiune si lemn de-a lungul lui. „Stop!” - porunci. Se lupta cu angrenajul câteva momente lungi pentru mine. „Nu pot singur - zise. Sariti în barca!” (Eram Hercule, muritorul, un gigant care trebuia neaparat sa participe la victoria nemuritorilor asupra titanilor.)
          „Eu nu, eu nu! - ma degajez. Nu stiu sa-not!”
          „Nu stiti nici sa va tineti într-o barca?!” - întreba dispretuitor zeul plutirii.
          „Nuu!” - suierai cu disperare, topaind (totusi) pe mal.
          Lupta în centrul tabloului. Irizare, încetosare. Pictorul da cu flit, când nu mai are vopsea. Naratorul se piteste-n tufisuri? Între rusine si orgoliu, ambele personificate, coboara eficientul pe post de chelner, îmbiind cu doua cesti albe în amurg. Refuz, din demnitatea ne-meritului, dar si cu gândul la somn (pestele l-am pierdut, deci o sa ne întoarcem si o sa ma cufund în vis - cascatul îl anunta). Iar printre gene zaresc învingatorul în slip sorbind din cafea, cu un picior pe punte, celalalt pe iarba. Totul fiind imperfect, desigur, de vreme ce partea hidrica se bâltâcâie si lichidul civilizatiei se rastoarna în unda. Nu în întregime, cum aveam sa constat câteva clipe mai târziu.
          Elvetianul, riguros - se nascuse neamt, însa fusese adoptat de o familie romanda jurasiana - urca panta, trebalui scurt si se întoarse cu o cana rosie, din care turna barcagiului, în compensatie, o cantitate de nes echivalenta cu cea irosita. Acesta o duse la gura, trase o dusca zdravana, plescai satisfacut, zise uimit (de ce abia acum?) ca era fierbinte,  termina din înca doua sorbituri, înapoie ceasca si începu sa cotrobaie pe sub bancheta barcii dupa ceva. Scoase un pestisor lung de vreo 15 centimetri, i-l întinse elvetianului, precizând oarecum a scuza ca nu-i somn, ci crap, si explicând ca mai arunca si el nada, în pauzele dintre viiturile cu lemne.
          „Nu, nu!” - protesta ginerele meu, poate jignit ca personal nu prinsese nimic, poate din cauza ca la ei serviciul nu se suprarecompenseaza.
          „Va rog, nu!” - facui si eu, fie sa-i întaresc rezistenta, fie spre a da glas radicalitatii mele morale obisnuite: daca din întâmplare n-aveam sa capturam nimic, cum ne-ar fi fost sa ne prezentam acasa cu o prada straina, chiar si marturisind de la început adevarul?
          Dar omul lua o mutra vexata si împinse pestele în palma helvetului, fara drept de recurs. Mai mult, spuse ca pâna în amurg se va plimba pe lânga maluri cu momeala în cârlige si, de va mai pica vreun trofeu, ni-l va darui.
          Nu s-a întâmplat. L-am mai zarit când si când aplecându-se pe sub salcii, l-am vazut o data undeva departe în amonte pe Siret, l-am neglijat, ocupati cu manevrele noastre pescaresti, apoi l-am mai reperat ca un punct pierzând-se în aval si… gata: rolul lui se încheiase. 


                                               6

          „Ei, France, cum se vede România?” - auziram izbucnind din decor, pe fundalul înserarii accentuate. Silueta idiotului se ivise iar, pe neasteptate, înspre portbagajul masinii, ramas deschis de la episodul prepararii cafelei. Îngrijorat, m-am îndreptat într-acolo, sa apar, daca era nevoie, de pilda aragazul de voiaj, care zacea nestrâns chiar pe pamânt.
          „Bella!” - raspunse din vale cel caruia i se adresase injonctiunea.
          „Io… stau prost cu franceza - ma lamuri tipul. Stiu engleza. Vorbeste engleza? Sau turca?… Asta o ciripesc ca pe apa. Am trait doi ani în Turcia. … Lucrat într-o… d-aia de medicamente. Singur io printre… numai muieri.”
          Pe urma, fara interval:
          „Spune-i sa-mi mai dea o tigara. Pe-ailalta am pierdut-o când am cazut în balta, cu papucii.”
          „Il dit de lui passer encore un  cigare” - am tradus.
          „Qu’il s’achète! ( = Sa-si cumpere!) - mi se replica. Dites-lui que je n’en ai plus.
          „Nu mai are. Nu vezi ca fumeaza pipa?”
          Mi-am aprins-o pe a mea, cu subîntelesul: eu - la fel, deci…
          Insul tremura din toate madularele. Se aseza pe vine, chircindu-se aproape lipit de roata din spate-dreapta a Subarului.
          „Nu ti s-au uscat” - aratai spre pantalonii sai înca uzi.
          „Asta, da - îsi ciupi el tricoul. Pe astia… i-am pus pe-un ciulin, da’ degeaba. Zi-i sa-mi dea sa trag din pipa! N-am tras niciodata din pipa.”
          „Nu se poa’ - am dat-o eu pe un limbaj mai adecvat. Nu-i igienic. E o chestie personala. Ca periuta de dinti, ca…”
          „Îhî” - semnala el ca-l subestima(se)m. Si se desira cât era de lung, îsi încorda muschii, bomba pieptul, lua o pozitie calculat atletica si în acelasi timp yoghina, îsi lati buza cândva despicata („Cvasi un balafré!” - mi-a tâsnit în creier o amintire literara), rezultatul fiind ca nu mai bâtâì deloc. Aia da - putere de concentrare!
         „Mi-tterrand!” - scrâsni apoi, din final de transa.
         „Foutu! Les racines le bouffent!” - veni raspunsul din margine de apa.
          „A murit - îi soptii aproape timid, în chip de interpret liber. Repede adaugând translatie exacta: Îl halesc radacinile!”
          „Charles de Gaulle, amicu’ lui Bin Laden!” - croncani amenintator despicatul, reasezându-se pe ciuci si ignorând acum cu desavârsire frigul.
          „Si asta a murit. Acu’ e Jacques Chirac” - am restaurat eu istoria normala.
          Îmi dispretui explicatia, însa ma gratula cu alta atentie:
          „Da-mi sa sug din pipa ta” - zise.
          „Îmi pare rau, nu! - m-am mentinut pe pozitie. Pot sa-ti dau tutun, sa-l mesteci sau sa-l bagi în nas. Dar mustiucul… Unii s-au îmbolnavit de sifilis din pleasca asta.”
          „Pacat ca nu stie engleza ori turca! - mormai el (sarind la alta idee?). Io cu franceza…”  Apoi striga: „Pourquoi, ba, France, nu vorbim toti o limba?” 
          (Curios e ca un mosneag, ce se odihnea cu capul în palme pe lavita din fata portii sale, în sat, cam doua ceasuri mai devreme, formulase aceeasi nedumerire, la capatul discutiei noastre cu el, caruia ginere-meu, neavând încredere în orientarea mea, se gasise  sa-i ceara sa ne îndrume catre Siret.)
          „Pentru ca… a intervenit încurcareala de la Turnul Babel” - i-am strecurat idiotului cunoscuta mesa crestin-mitologica.
          „Hm! - îsi strânse el genunchii la piept. În Irak e cald; n-or sa reuseasca americanii!”
          „Nu te duci sa-i ajuti? - l-am întrebat aproape fara ironie,      gândindu-ma la neispravirea lui, sugerata de câteva cuvinte ale omului cu barca. Dar o casa trebuie sa fi avut, macar la marginea satului, si televizor, si bani de bautura!…
          „Mai departe de Turcia n-am mers. Si-acolo n-am luat prafuri, cu toate ca cineva a vrut…”
          „În vreo tara din Europa ai fost? Italia? Spania?…”
          „Ntu! Bum-bum!” - facu, referindu-se probabil la atentatul de la Madrid. Apoi: „Ei, France, cum e la voi?” - striga.
          „Ca si pe aici” - raspunse româneste presupusul urmas al lui Coluche.
          M-am ridicat, am strâns aragazul de campanie, l-am pus în portbagaj si am trântit usurel capacul. M-am dus la ginere-meu si i-am soptit sa plecam, fiindca n-aveam nici o sansa sa scapam de idiot. Mi-a zis ca nu-i pasa si ca doreste sa mai ramânem; bineînteles, daca mie nu-mi era prea frig. Îmi era. Mai mult, tocmai atunci ma ataca violent, de trei ori, un bâzoi pe care îl credeam carabus, uluindu-ma: stiam ca specia asta nu e deloc agresiva. Ma pedepsea pentru ca în copilarie strapunsesem elitrele a zeci de reprezentanti ai ei? Sau pur si simplu îi stateam în cale, singura pe care instinctul i-o indica în momentul acela, si orbecaind se lovea de mine cum s-ar fi lovit de un stâlp, de un copac, de o masina?… Apoi mi-am amintit ca nu eram în mai, ca sa întâlnim o asemenea faptura, si mi-am zis c-o fi fost chiar o coropisnita, din alea „zburatoare”.
          Scapat de insecta, am ajutat la un nou control al unditelor. Ciudat, eu înca vedeam, în timp ce elvetianul îsi pusese pe cap cascheta de miner cu lanterna în frunte.
          Resemnat, m-am întors sa pazesc Subaru de idiot si sa continui conversatia silita cu el. L-am gasit cum îl lasasem, nemiscat, însa cu ceva parca fosforescent în privire. Ma astepta? Da. Mi-a cerut tutun, s-a scotocit în buzunarul de la piept, a rupt din niste hârtii ude o bucata, si-a adus aminte ca avusese si tigari, pe care le pierduse în râu, a mosmondit îndelung cu degete neîndemânatice, însa pâna la urma eficace. Ma plictisisem si ma uitam în gol, peste panglica azuriu-întunecata a Siretului, când m-am trezit solicitat sa dau foc de la bricheta. Am scaparat si am zarit opera: un mic trabuc alb, perfect cilindric, lipit fara cusur. Ba chiar, vârful ce urma sa fie aprins era usor bont, cum sta bine unei havane. Insul a tras precaut fum în piept, credeam ca de teama sa nu se dezlipeasca învelisul, dar de fapt era preocupat sa savureze aroma.
          „E din Franta?” - auzii dupa o vreme.
          „Ce? Tutunul? Din Olanda. Amphora se cheama. E cel mai bun.”
          „Da sa miros!”
          „Nu-ti ajunge ca fumezi?”
          „Sa vad cum e si crud!” - trânti idiotul.
          Am deschis pachetul si i l-am întins sub nas.
          „Ei, France! - striga sfârcâind din nari. Ai iesit vreodata pe mare?”
          „Pe Marea Moarta, imbécile!” - veni raspunsul umbrei cu stea în frunte de la poalele digului.
          „Da’ pe ocean?” - starui individul, întârziind alarmant sa-mi înapoieze pachetul.
          Neprimind replica, de jos sau de sus, se multumi cu mine, pe care ma tratase mereu ca pe un - cum sa spun? - pârlit de secund:
          „Tu de pe unde esti?”
          „Nici eu nu mai stiu, dar locuiesc la Focsani.”
          „Pe lânga Onix?” Ah, de unde aflase?
          „Nu - zic, încercând sa-i încurc informatiile (?). Mai încolo, spre Gara, între Scoala 9 si Bankpost.” Abil mai eram: îi deturnam pistele cu câteva sute de metri!
          „La Scoala 9 a învatat fiica-mea” - tâsni ca un trasnet din gura tipului. Îmi cunostea si meseria? Apoi, insul asta avea totusi familie? Si ce vârsta sa fi avut sub aparenta lui de încremenit la vreo treizeci de ani?
          „Cum se vede de-acolo, de la ei, România?”
          „Înclinata la…”
          „La Marea Neagra a fost?”
          „Nu înca (am mintit). Se duce în vara asta.”
          „Poa’ sa ajunga în Turcia. Si de-acolo în Irak. Si-o sa-ti lase fiica în pace.”
          „Oare?”
          „Basta, vorba englezului.”


                                            7

          Ma enervasem, complet si deplin. Elvetianul, care nu era nici european, nici american, nici chinez, nici chiar rus, îsi strângea sculele si se pregatea sa se retraga pe marile sale interioare (Neuchâtel - Bienne - Léman), ca un omagiu tuturor oceanelor pe care nu ajunsese sa pescuiasca.
          „Haideti - zise. N-avem timp de pierdut.”
          Iar eu sunt grabit sa închei povestea si declar:
          La pescuit cu ginere-meu nu ma mai duc, fiindca hraneste pestii post festum. Arunca în apa toata provizia de momeli (râme, coropisnici, mamaliga, pâine etc.) la sfârsit de partida, nu la început. E normal ca spiritul pestelui, mai ales cel de confluenta, sa nu-i fie favorabil. Dar m-as duce sa-l revad pe micul print de la Mândresti si sa dau mâna cu idiotul Calienilor Vechi, daca as fi sigur ca n-au parasit planeta si i-as mai putea identifica.

                                               (Editura Zedax, 2006)
2014
Biblioteca de proza a orasului Bucuresti
Filiala Proza Bucuresti - Uniunea Scriitorilor din România
Prozator din Bucuresti ; prozator român contemporan ;
romancier ; autor de proza scurta, povestiri, nuvele, romane ;
scriitor bucurestean