Ion Lazu - Filiala Bucuresti Proza, USR ; biblioteca de proza

Referinte despre autor si scrierile sale din vremea debutului:
• Mircea Iorgulescu: Profil Ion Lazu
• Marcel Pop Cornis: Trei debuturi de exceptie
• Dragos Vrânceanu: Poeta artifex
• Gh. Ungureanu: Confluente lirice
• Ovidiu Genaru.
• Marian Draghici în Minima poetica, selecteaza Poemul de dimineata pentru primele 10 carti ale deceniului 1990-2000.

despre volumele de poezii
• Gheorghe Grigurcu: Extaz si materie, România literara, p.10
• N. Prelipceanu: Poemul de seara, România libera, 1996
• Ion Murgeanu: Ion Lazu: Poemul de dimineata, Curierul Românesc, anul IX nr. 6 (125) iunie 1997
• Cornel Regman: referate la Muzeul Poetului si la Cuvinte lânga zid: "La atâtea pricini care-mi întaresc convingerea ca avem de-a face cu un poet remarcabil, as adauga-o si pe aceea, deloc secundara ca, în ciuda unui anumit nomadism al starilor de spirit ale poetului, el gaseste mijloace foarte variate de a pune în scena sentimentul sau, ceea ce face ca poemele sa capete individualitate."
• Dan Silviu Boerescu: Într-o dimineata de toamna, Luceafarul, 1996, p. 16
• Radu Voinescu: Sansa poemului în proza, Luceafarul nr. 8 (454), 1 martie 2000, pag. 11

despre romanul RAMASAGUL
• Ion Holban: Doua vise, România literara
precum si cronici lietare de în revista
• Matei Albastru, în revista Luceafarul,1984
• Liviu Calin, în revista Cronica
• Ilie Purcaru, în revista Flacara
• S orin Titel, în revista România Literara
• Marian Victor Buciu, în revista Oltul, 1980
• Felix Sima, în revista Curierul de Vâlcea.

despre romanul VENETICII
• Aurel Gagiu: Veneticii - un roman de referinta, Lupta, anul III nr. 223/ 7 nov. 2003, p. 2: „unul dintre cele mai bune romane ale ultimilor ani”
• Ion Murgeanu: Veneticii lui Ion Lazu, Meridianul românesc, 10 ian. 2004, pag. 20: „Cartea sa este un document de limbaj si cutuma.(...) Ea se adauga marilor si necesarelor carti ale acestui început de mileniu disperat si sfâsiat între globalizare si regionalizare.”
• Ion Murgeanu: O saga basarabeana, Luceafarul, nr. 35/29 sept. 2004, p. 6
• Bogdan Alexandru Stanescu: Despre realismul înselator, Luceafarul, nr.10/ 19 martie 2003, p. 5 : „Ion Lazu experimenteaza fara a da senzatia ca o face, scrie un roman foarte bun fara a o pretinde si e modern fara a fi.”;
• Titus Vîjeu: Exercitii de neuitare, Radio România Actualitati, emisiunea Memorie de rezerva/ 28 03.2004: „O saga de familie, dar si una cu memorabila valoare nationala. (...) O carte scrisa cu precizie de cronicar. Dar si cu sufletul unui scriitor capabil sa distinga în ororile istoriei - mai vechi sau mai noi - acea lumina casta a sperantei, fara de care existenta noastra ca neam ar fi putut deveni o dureroasa amintire...”

• Interviu Radu Voinescu : Ion Lazu-Georgeta Adam, emisiunea Floare de latinitate, 20 aug 2004
Radu Voinescu: ...”acest roman înseamna anexarea unui nou domeniu pentru literatura noastra, dar mai înseamna si un pas pentru proza româneasca de dupa razboi, n-as spune doar pentru cea de dupa ’89. El se detaseaza prin virtuti stilistice cu totul remarcabile. (..) aceasta opera literara condenseaza în ea atât un proiect autobiografic, dar si o experienta extraordinara în domeniul romanescului. (... ) este un roman prin excelenta contemporan si, daca vreti, un roman emblematic pentru secolul XX, caci figura refugiatului este ea însasi emblematica pentru acest secol.. (Cred ca cele mai bune pagini din Veneticii pot concura cu pagini memorabile din Donul linistit, pentru ca bântuie peste tot acel suflu de mare proza realista. (...) Ion Lazu a reusit un roman atât de bine scris încât va fi destul de greu sa fie egalat si multa vreme va reusi sa functioneze ca un reper si chiar ca un mijloc de intimidare pentru cel care va încerca sa abordeze cu mijloace literare acea epoca...”

• Radu Voinescu: Identitatea pierduta, Viata româneasca, Anul XCIX, nov.-dec. 2004, nr. 11-12, pag. 217-223: „Prin acest roman complex, traditionalist si modernist totodata, I.L. se înfatiseaza ca un scriitor reprezentativ pentru întreaga literatura care se scrie de la razboi încoace.” ;
• Radu Voinescu, interviu în Timpul: pot sa va spun numele unui roman care ar trebui sa intre imediat în manualele de literatura: Veneticii de Ion Lazu;
• Diana Iepure: Invazia Veneticilor, Jurnalul de Chisinau, anul VI, nr. 355/ 11 februarie 2005 2005, pag, 13;

• Stefan Dimitriu: "...Ion Lazu scrie pagini maiastre, când profund evocatoare ale vietii din timpul si de dinaintea razboiului, când de o actualitate imediata si adeseori bulversanta a României de dupa revolutie. În acest fel, eroii principali ai romanului - mama Vera (care se simte la fel de înstrainata în apartamentul fiului din Bucuresti, ca si-n casuta din satul oltenesc de adoptiune) si tatal Grigore (care, la peste 80 de ani, înjunghie singur porcul de-o suta de kilograme) - sunt analizati si psihanalizati pâna-n cele din urma clipe ale vietii lor de venetici, ce-si dorm acum somnul de veci în pamânt strain. Atât prin subiectul sau, de un dramatism incontestabil, cât si prin frumusetea, profunzimea si autenticitatea scriiturii, romanul lui Ion Lazu se dovedeste a fi o carte de pus pe raftul întâi al oricarei biblioteci." (revista Origini, New York)

• Constantin Stan despre Veneticii de Ion Lazu. (Prezentare la Clubul de proza al USR, 30 martie 2010): „Nu-mi place sa folosesc cuvinte mari, dar pentru mine Ion Lazu cu acest roman Veneticii a reprezentat realmente o mare surpriza: este o carte admirabila, exceptionala din toate punctele de vedere. Stim de-acum ca nu subiectele mari fac literatura mare. A spus-o Fernando Pessoa, la primirea Premiului Nobel (...) Aceasta poveste a unei familii de refugiati din Basarabia, odata cu întoarcerea frontului si asezarea ei în apropiere de Slatina, are un dramatism cum în putine cazuri am vazut; o scriitura de asemenea extraordinara, înbinând timpurile narative magistral, prezentul si imperfectul evocarii, as spune teribil, încât pe alocuri mi-a indus un soi de atitudine tragica, prin aceea ca omul victima a istoriei devine un invingator. (...) Aceasta poveste a unor învingatori - care îsi pierd averea, îsi pierd copiii, care se stramuta mereu, sub vitregiile istoriei - este o dominanta teribila a cartii dlui Lazu. (...) În totul avem de-a face cu o carte admirabila. Nu vreau sa fac polemica, dar acum se vorbeste foarte insistent despre Cartea soapatelor* a lui Varujan Vosganian. Eu cred ca Veneticii lui Lazu este, din toate punctele de vedere, cu mult, cu mult deasupra Cartii soaptelor a lui Vosganian, daca vreti sa va dau un reper.”
(Precizam ca romanul lui Varujan Vosganian despre tragedia armenilor a fost considerat cartea anului în 2009.)

• Remus Valeriu Giorgioni: … "O scriitura docta, priceputa, lucrata (se vede ca e vorba de editia definitiva a unei opere), un ton protocolar, un stil bine cumpanit, studiat, asezat, iata ce caracterizeaza pâna la urma romanul lui Ion Lazu.(...) Conglomeratul de întâmplari, gânduri, idei, fapte - sentimente/evenimente este ordonat de un glas muzical în note armonice, arareori gasesti câte-un semiton discordant… Muzica interioara a textului, care izvoraste în egala masura din „tonul elegiac al povestirilor tatalui”, cât si din tacerile de sfinx ale mamei, îmbinarea acestor doua voci generând întreaga textura melodica a cartii. Desi nu am , ca alti exegeti, curajul sa plasez romanul lui I. Lazu într-o ierarhie temporala sau axiologica (când cunosc atâtia alti prozatori de prima mâna/marime), voi îndrazni sa afirm totusi -si nu doar în ordinea de idei sentimentala! - ca Veneticii sunt un roman bun, o lectura obligatorie pentru toti românii, si mai ales pentru un tineret debusolat, dezabuzat care nu gaseste nici un motiv a se apropia de durerea indescriptibila, sufletul scindat al unui neam cu trupul în doua „tari vecine”, în „doua limbi”, care sunt de fapt una singura…" (Realitatea literara)

• Stefan Ion Ghilimescu: “…sa subliniem caracterul pregnant al realismului descriereilor lui Ion Lazu, cât si unda expresionist metaforica a poeziei simtirii care le confera, cum grano salis, o aura de un estetism bine timbrat; alteori, în afara exemplului nostru, luat aproape la întâmplare, nu poate scapa cititorului nota de molipsitor umanism cordial pe care o îmbraca la el totdeauna ideea. Nobila, lucida si visatoare, tema atât de frumos timbrata, dar retinuta a flautului se împleteste cu interventiile grave, uneori nesupravegheate canonic, ale oboiului sau fagotului (Grigore), ca sa fie re-expusa si dezvoltata amplu, pe fondul celorlalte instrumente de acompaniament, în tonul suav de „la” al primo-clarinetului, dominant pe final (Andrei). Fara a-mi fi teama ca gresesc, voi semnala cititorului în remarcabilul roman Veneticii al lui Ion Lazu o tema de autor pentru prima data tratata în literatura noastra si anume refugiul istoric al românilor basarabeni din 1944 si odiseea supravietuirii lor. Curgator ca un fluviu mare si lenes, scris cu maxima atentie, si controlat sever la nivelul ideii, cumva situat la limita acuratetei stilistice a unui duct vag simbolic, Veneticii este unul dintre primele 10 romane scrise la noi în ultimii douazeci de ani.” (Arges);

• Dumitru Augustin Doman, cronica la Veneticii de Ion Lazu (revista Arges nr. 4/2011) : Refugiul basarabenilor devine un motiv literar pentru scrierea unui roman viguros, realist, în mare masura presupunem ca autobiografic, o adevarata saga: Veneticii (Editura Ideea Europeana, 2009, colectia Editii definitive). Veneticii reprezinta totodata un roman istoric, dar si de familie, precum si unul social-politic.
Este roman istoric si social-politic pentru ca prezinta, desigur, o realitate începând în prima jumatate a veacului trecut, cu influenta bolsevismului asupra tarilor anexate samavolnic, printre care partea de nord-est a României, a Moldovei. Consecintele evenimentelor din cel de-Al Doilea Razboi Mondial influenteaza decisiv si pentru totdeauna viata românilor din satele si orasele basarabene, nevoite sa-si lase gospodarii, agoniseala si sa ia calea exilului în tara mama. Romancierul gaseste linia mediatoare între tabloul general al vâltorii politico-militare si cazul particular al familiei Manu, o familie exemplara prin solidaritate, prin unitate în fata vitregiilor de decenii. Este o realitate pe cât de originala, pe atât de dramatica, sa te autoexilezi în propria tara. E ceea ce traieste familia Grigore si Vera Manu. Prima parte a cartii prezinta chiar odiseea exilului, mama cu copiii minori facând drumul spre inima Olteniei cu trenul, tatal - cu caruta. Socanta este trecerea din saracia particulara a familiei în comunismul generalizat ca metastazele unui cancer, comunismul de care abia scapase din Republica Socialista Moldoveneasca.
Romanul lui Ion Lazu este unul de familie, ca sa zicem asa, creionând cu o mare forta narativa destinul de exceptie al neamului Manu, care probabil ca este destinul propriei familii, bazându-ma când spun acest lucru pe faptul ca biografia scriitorului se suprapune aproximativ exact pe cea a personajelor romanului. Dar acest lucru nu are, pâna la urma, nicio importanta, raportul dintre realitate si fictiune necontând prea mult în economia si caracterul cartii. Ce conteaza este compozitia remarcabila, crearea de personaje memorabile (între acestea, Vera fiind poate unul dintre cele mai pregnante, o adevarata Vitoria Lipan, într-o latura a personalitatii sale, întregita de latura afectiva, de liant al familiei, deloc resemnata în fata vitregiilor sortii).
Rugaciunea Verei la pierderea fiului sau de 12 ani este pagina veritabila de Vechi Testament: “Doamne, nu ma rog Tie pentru ca e al meu, ci ma rog pentru ca e un copil nevinovat si o floare abia îmbobocita si o lumina sufleteasca… Lasa-l sa traiasca si sa se deschida si sa se bucure de viata asta asa cum e…si nu-l da pe el mortii! O sa ma prinda cineva din urma si sa-mi spuna ca n-a murit? ca trage din nou în plamâni acest aer de nimic si al nimanui? Întoarce-te, femeie, e o greseala la mijloc, ce-ai vazut nu e adevarat, baiatul tau cel mare n-a murit! Atât de crâncena a fost durerea ce I-ai dat, ca s-a frânt ca o mladita… si n-a mai fost el, si n-a mai fost viu, n-a mai fost…” Apoi, Vera este un personaj profund crestin si profund moral, întelegând pâna-n cele mai adânci rosturi rolul femeii pe lume: “A fost nevoie de femeie pentru întemeierea lumii. Dar a fost nevoie de femeie si pentru întemeierea credintei. Numai duhul sfânt singur, fara de Maria, nu l-ar fi putut naste pe Hristos. Ce vrea sa ne spuna Dumnezeu prin Hristos? Ca nu durerea conteaza - viata e durere! sufletul e facut sa tânjeasca si sa sufere, - conteaza sa departezi de la tine ispitirile; conteaza bunatatea, mila de aproapele”. E crezul în viata al unui personaj feminin unic în proza româneasca. Ziceam ca are o latura de Vitoria Lipan? În acest sens e de exemplificat cu reconstituirea dupa ani a furtului cailor familiei, episod autentic dramatic.
Partea a doua a romanului - Scribul familiei - reprezinta întoarcerea unghiului povestirii spre narator, dupa ce prima parte adopta un punct de vedere neutru si realist. Finalul este unul afectiv, cu trairile naratorului, rotunjind un roman-document - recurgându-se la confesiune, jurnal, memorii.

"Scribul familiei" consemneaza trecerea la cele vesnice a fiecaruia dintre cei dragi, cinci membri ai familiei dispar în cinci ani, dupa ce în prima parte se adunasera unul câte unul din Basarabia în Oltenia. Si o face într-o structura romanesca variata, bine articulata, iar textura naratiunii e de-o mare densitate, fara ochiuri libere, fara rupturi.
Dintre toate romanele care s-au scris la noi în ultimii ani, Veneticii se apropie doar de Cartea soaptelor, romanul lui Varujan Vosganian. Acesta din urma este un roman realist-fictiv al armenilor din România, cel al lui Ion Lazu fiind unul realist-fictiv al românilor basarabeni din România. Ambele au tensiune, forta narativa, implicare afectiva din partea autorilor si ambele sunt scrise impecabil, cu realizari stilistice si de compozitie romanesca de o mare originalitate. Mai mult, pentru fiecare dintre autori, Cartea soaptelor, respectiv Veneticii, reprezinta romanul vietii lor, câte o experienta epica de nerepetat. (revista Arges, aprilie 2011);

• C. Stanescu: Intrusul: Citesc intr-un numar din Cafeneaua literara eseul lui Ion Lazu, „Memorialul scriitorilor incarcerati sub regimul comunist“. Despre autorul romanului Veneticii (Ed. Ideea Europeana, 2009), Ana Blandiana e convinsa ca „aceasta carte va intra in istoria literaturii“ si adauga: „Nu cunosc un mai frumos omagiu adus mamei“, iar Radu Voinescu scrie: „Titlul unui roman care ar trebui sa intre in manualele de literatura: Veneticii de Ion Lazu. (…) Este un roman emblematic pentru secolul XX, caci figura refugiatului este ea insasi emblematica pentru acest secol. Cred ca cele mai bune pagini din «Veneticii» pot concura cu pagini memorabile din Donul linistit, pentru ca bantuie peste tot acel suflu de mare proza realista.“ Autorul «Veneticilor», geolog de meserie, om delicat, singuratic si taciturn, este si initiatorul unor proiecte de anvergura la care tine cu o indarjire rara si neobisnuita pe plaiurile noastre. In urma unuia din ele, unui numar de peste 200 de scriitori le-a pus placa memoriala in ultimii doi ani: cu noul proiect, un memorial dedicat scriitorilor incarcerati in ultima jumatate a secolului XX, se pare ca n-a avut succes survenind si criza, dar si, pesemne, concurenta specifica a capitalismului romanesc. Oricum, dupa socotelile sale, in intervalul amintit au fost anchetati, arestati si inchisi 400 de scriitori, cam o treime din numarul breslasilor de atunci. Din cei 400, 51 au murit în inchisoare, 28 au suferit doua sau mai multe condamnari, iar 59 au ales exilul. In eseul memorialistic din Cafeneaua literara, Ion Lazu trece, intr-un gest pios, numele celor 400 si considera pe buna dreptate ca „memorialistica este partea cea mai consistenta a literaturii noastre“ dupa evenimentele din 1989. Intr-adevar, volumele de memorii alcatuiesc singura „literatura de sertar“ vizibila si consistenta. Fictiunile literare, in schimb, s-au bucurat, in cea mai mare parte, de gratiile comunismului fiind publicate, cu sau fara crosete vizibile sau invizibile. Despre bunul prozator Ion Lazu si inimosul autor de proiecte cu acelasi nume scrie randuri miscatoare dna Magda Ursache. In Jurnal de vreme rea din revista Saeculum (3-4/2010), d-na Ursache scrie: „Ion Lazu e cu adevarat «om de paine», cum ii spune Const. Virgil Gheorghiu basarabeanului. Onest, cuviincios, echilibrat, cu simtul masurii, devotat. Sau, cum se autocaracterizeaza el insusi intr-o elegie, «un salbatic rupt din context/ rastalmacit de vremile prea tulburi.»[…] Printre literati, Ion Lazu se considera si chiar este intrusul. Ii percepe cu un soi de sfiala, ca de frate mai mic, nu de confrate. Si-mi amintesc ce mi-a spus odata fragila sa sotie: „Ionu vede altfel pietrele. «Si oamenii, as completa». […] In imaginea sa, scriitorul este o figura aproape de idealitate. Din acest crez izvoraste «religiozitatea» cu care pune placi memoriale pe casele unde au locuit oameni de condei. Cu al sau aspect de Don Quijote (in lupta cu morile de vant ale uitarii) pare suspect proprietarilor ori vecinilor. Proprietarii se tem ca placa le va «cauza» in eventualitatea unei vanzari. Cum? Cladirea e atat de veche? Daca o sa cada la cutremur? Mihail Dragomirescu a locuit intr-un imobil care nu vrea sa-i pastreze amintirea; colocatarii lui Radu Albala n-au vrut sa aprobe dreptunghiul de marmora. Lazu trece prin intamplari de odisee, dar nu renunta. Si aici, trebuie aratat ca acel hidalgo de la Mancha e un prototip nu numai al filologilor dar si geologilor, obsedati deopotriva de Himera.“ Credinta scriitorului Ion Lazu? „A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul mortii, asa cum te-au izolat de viata“. C. Stanescu / Cultura, august 2010;
• Magda Ursache: Jurnal de vreme rea, Actualitatea literara
• Petru Ursache: Tonul major
• Ileana Costea: Refugiul este o sfasiere a eului profund. Iar pentru noi “veneticii” din Statele Unite romanul are un alt mesaj universal: este saga celui smuls din radacini si aruncat departe de pamantul stramosesc, exilatul care supravietuieste vicisitudinile desprinderii, ale traiului printre straini, si reuseste sa isi folosesca rabdarea si intelepciunea ca sa se adapteze convietuirii cu alte etnii, intr-un mediu cu alte obiceiuri, traditii si exigente. Si personajele basarabene din cartea lui Ion Lazu simt aidoma oricarui “venetic”: “Mereu cu regretul in suflet. Iti faci socoteala: cum sa nu ma doara sufletul dupa acele vremi fericite? Le cauti in adancuri, te duci inapoi sa le afli si prea putin gasesti, cateva licariri doar.”
• Florentin Popescu: Literatura tinuturilor pierdute, Sud, p. 5
• Nicolae Oprea: Romanul familial, Ziua literara, 29 sept. 2003, p. II
• Marcel Duta: De la realitate la fictiune, R.R. Cultural
• Mara Magda Maftei: Memorii ne-uitate, Viata Româneasca. Nr 3-4/ 2003, pag. 233-236
• Marian Draghici: Cronica cenaclului Euridice, Ziua literara, 22.06.2004
• Petre Cichiordan: Paralele cu punct comun, Infoplus, anul VI, nr.142/ 7 oct. 2003, pag.5
• Victor Rusu: Un venetic la Slatina, Oltpress, pag. 2/ 3 iunie 2003
• Elisabeta Isanos: Istoria traita la sânge, Pro Saeculum
• Lucian Gruia: Veneticii fara sfârsit, revista Sud
• Tudor Cicu, în Oglinda literara
• N. Ciobanu, în Melidonium.

despre romanul RUPTURA
• Alex Stefanescu: Carti noi: Ruptura, Rom. Literara, 2005
• Horia Gârbea, Ruptura, în Ziua literara
• Ion Murgeanu: Autopsie pe nervul iubirii, Luceafarul, pag. 23/ nr. 44/ 1 decembrie 2004 si Meridianul românesc 25 iunie 2005, p. 20: ”Între scriitorii cu activitate sustinuta în ultimul deceniu, I.L, detine un loc fruntas daca nu si mai mult; exponentialitatea sa îi confera o originalitate tot mai rara azi printre naratori.”
• Radu Voinescu: Un roman de citit
• Geo Vasile: Flagrant de sinceritate, Rom. Literara nr. 43/ 3-9 noiembrie 2004

despre romanul SALBATICUL
• Geo Vasile: Geologul, antierou si scrib, Rom. Lit. Nr.33/24-30 aug.2005, pag. 9
• Ion Murgeanu: Geologul versus scriitorul, Meridianul românesc, California USA, 25 iunie 2005, pag. 20
• Ion Murgeanu: I.L.: Salbaticul, Curierul de Vâlcea, oct. 2005, p. 19
• V.Ursu: Lansarea unui nou roamn al scriitorului I.L., Olt pres, 6 mai 2003, p.2
• Dan Stanca: Un roman nostalgic, Rom. Libera 23 oct. 2004, p. 15: ”I.L. face din drama refugiatilor basarabeni o adevarata epopee";
• Elisabeta Isanos: Vieti paralele, Actualitatea literara

despre SCENE DIN VIATA LITERARA
• Ion Murgeanu: „O mare surpriza este pentru noi cartea prietenului nostru dl. Ion Lazu: Scene din viata literara. Dupa ce credeam ca, altcum spus., epuizasem autorul. Chiar si în urma experientei unei colaborari in duo, la volumul Himera literaturii, dialog epistolar. Descoperim în micul volum de nici 200 de pagini, aparut la Editura Ideea Europeana, o arta poetica discreta, sau, în raport cu idealul, i-am putea spune chiar, „smerita”. In Scene din viata literara, retorica se „aplatizeaza”, caci autorul îsi gaseste tonul, putem spune, înainte de a si-l inventa. Este, într-un fel, definitia, oricând particulara, si de ne-imitat, a capodoperei. Poate nici Ion Lazu nu si-a dat seama, scriind acest jurnal al sau, înainte chiar de a porni aventura „devenirii” ca scriitor, ca chiar cu acesta va da, într-un fel, lovitura. Într-un dialog la telefon, a strecurat, de altfel, o informatie extrem de pretioasa: editorul sau de o viata, un fel de mentor, pâna la urma, mereu mult prea regretatul Mircea Ciobanu, i-ar fi spus acelasi lucru, ca jurnalul sau este „cartea vietii tale”. Scene din viata literara, asa putintica, cum se numara, în pagini, este o carte mare. Este cartea cartilor lui Ion Lazu. Capodopera. Si nu atât excentrica lume literara cu „eroii” ei vazuti de aproape, sau chiar foarte de aproape, adeseori, devine interesanta, cât eroul de la persoana întâia, povestasul, care confruntându-se, în acea lume, mai pe strapontina, reuseste sa atraga atentia ca centru si iradiere de sine. Ion Lazu se marturiseste pre sine, prin ceilalti, în cautarea frumusetii ca generalitate inefabila. Proza de nota 20 si frazare de mare scriitor. Scriitorul îsi descopera sufletul pentru sine. E tâlcul adânc al sinceritatii lui totale. El da la o parte orice convenienta si se re-povesteste. Ion Lazu va fi descoperit acest lucru de-a lungul unei bogate cariere de scriitor, subsumata, cu toate titlurile sale de glorie, dar si de obida: Veneticii, Salbaticul, Ruptura, chiar si cele mai „clasice”: Ningea în ochii ei albastri, Ramasagul, Blana de viezure, Curtea interioara, Capcana de piatra, - unui fara de sfârsit jurnal intim. O mare bucurie traim, recitindu-l pe „Lazu tot” din aceste „Scene din viata literara”. Unde nimic nu este contrafacut: totul e asa cum a fost si este în continuare, viata de scriitor; unic si inefabil si de ne-imitat atunci când si-a gasit tonul.
• Magda Ursache: Prozatorul detine cele trei calitati „de baza”: memorie, fantezie, spirit de observatie, fara a mai pune la îndoiala combustibilul, talentul. Binecuvîntat astfel, îi este usor sa monteze scene de viata literara. Ca sa-si faca prospectia, geologul-prozator împinge usor usa Casei Monteoru. Se asaza la o masa, asculta si vede. E stiut, forta inteligentei consta în a-l auzi pe celalalt, alterul....Prozatorului experimentat nu-i trebuie decît cîteva rînduri sa-i aduca în scena pe Dan Laurentiu, aruncînd evaziv un „vedem noi”, pe Grigore Hagiu, „foarte tulbure”, pe Nichita Stanescu... Ion Lazu înainteaza astfel pe vreme închisa, titlul aluziv al întregului Jurnal, pe care îl considera „un fel de hol al literaturii”. Asta pentru ca îti „deserti” acolo impresiile, cum te lepezi de sacose, la intrarea în casa. Materia netrebuincioasa ramîne afara; minereul pretios îl ia cu sine, în literatura. Dincolo de usa încep „chinurile scrisului”? Chinuri? Dar Ion Lazu e sigur ca asta e „unica placere a vietii”... Mantia protectoare anti „iepoca” e manuscrisul. Asa cum cele 6-7 luni pe an, departe de Bucuresti si de redactii ori edituri, îi asigura sistemul imunitar. Distanta e vaccinul la toxinele literare. Credinta scriitorului Ion Lazu? „A te îngropa în manuscrise. Te vor proteja de frigul mortii, asa cum te-au izolat de viata”. Hîrtia scrisa poate orice, chiar sa învinga timpul.
• Mircea Radu Iacoban: „Acest colorat ‚a fost odata’ propus de Ion Lazu prilejuieste întâlnirea cu o tipologie de-a dreptul pitoreasca si ofera istoriei literare sumedenie de amanunte-argument pentru mai exacta conturare a portretelor scriitoricesti. Chiar daca aveau „sa se scutur’ multe moarte”, oricare dintre mastile aduse-n hora spre a juca fie si rolul pionului pricajit a avut partea de contributie în constituirea unui peisaj spectaculos, populat si de altitudini, si de câmpie plata, si de adevarate prapastii. Perioada, care n-a dat numai rebuturi în literatura, merita în continuare investigata, inclusiv prin astfel de portretizari memorialistice inteligente, sincere si nonconformiste. Buna carte!";
• Viorel Stefanescu
• Nicolae Ciobanu

despre HIMERA LITERATURII au scris:
• Gh. Istrate (Oglinda literara)
• Marian Draghici (Viata româneasca)
• Magda Ursache (Arges)
• Elisabeta Isanos (Actualitatea literara)
• Victoria Milescu (Sud)
• Ana Dobre
• Monica Muresan. etc.

despre ODISEEA PLACILOR MEMORIALE
• Nicolae Manolescu, editorial: Cercul scriitorilor disparuti, Rom. literara, nr.4, 2013;
• Bedros Horasangian, Contemporanul;
• Radu Voinescu: Memoria orasului, Luceafarul;
• Magda Ursache: Devotat, Ion Lazu;
• Florentin Popescu
• Ion Andreita
• Emil Lungeanu
• Florin Halalau: Strazile au amintiri cu scriitori
• Liliana Nicolae, în Observatorul cultural

Ion Lazu a publicat în presa literara a ultimelor doua decenii: cronici, interviuri, eseuri, evocari (Mircea Ciobanu, D. Alexandru, Cezar Baltag, G. Tarnea, Gabriela Negreanu, Dragos Vrânceanu, Constanta Buzea etc), pagini de memorialistica. În ultimii 2-3 ani, pe blogul sau ilazu.blogspot.com a postat la rubrica Scriitorul zilei un numar de aproape 400 de prezentari ale marilor scriitori români.